Publicat în The Nation.
(english version)

        Privind mulţimea din Islanda care a manifestat în stradă, pocnind din cratiţe şi tigăi, până a dat jos guvernul, mi-am adus aminte de un cântec îndrăgit în 2002 în cercurile anticapitaliste: "Voi sunteţi Enron². Noi suntem Argentina."

        Mesajul era suficient de simplu. Voi – politicienii şi conducătorii adunaţi la conferinţele economice – sunteţi la fel de iresponsabili şi de hoţi ca şi conducătorii de la Enron² (bineînţeles că şi acolo nu ştim decât jumătate din adevăr). Noi – mulţimea din stradă – suntem ca şi poporul argentinian, care, în toiul unei crize economice la fel de dubioasă ca şi a noastră, a ieşit în stradă, pocnind din cratiţe şi tigăi. Ei strigau: "¡Que se vayan todos!" ("Să plece cu toţii!") şi au determinat o succesiune de patru preşedinţi ai ţării în mai puţin de trei săptămâni. Unic la revolta din Argentina din anii 2001-2002 este faptul că protestul nu era direcţionat împotriva unui anumit partid politic şi nici măcar în general împotriva corupţiei. Ţinta era modelul economic predominant – era prima revoltă naţională împotriva capitalismului nereglementat contemporan.

        A durat un timp, dar din Islanda, Coreea de Sud şi până în Grecia, restul lumii are, în sfârşit, propriul moment ¡Que se vayan todos!

        Stoicele femei islandeze, pocnind din cratiţe în timp ce copii lor luau cu asalt frigiderele, căutând proiectile (ouă, bineînţeles, sau poate iaurt?), au adoptat tactica deja faimoasă de la Buenos Aires. Este o manifestare a mâniei colective îndreptată împotriva elitelor care au nenorocit o ţară, înfloritoare odinioară, şi au crezut că pot scăpa cu basma curată. După cum spunea Gudrun Jonsdottir, un funcţionar islandez de 36 de ani: "M-am săturat de toate astea. Nu mai am încredere în guvern, nu mai am încredere în bănci, nu mai am încredere în partidele politice şi nu am încredere în FMI. Am avut o ţară bună şi au nenorocit-o."

        Alt aspect: la Reykjavik, protestatarii nu au putut fi păcăliţi doar cu o schimbare la faţă la vârf (chiar dacă noul prim-ministru are orientare lesbiană). Ei solicită ajutoare pentru oameni, nu doar pentru bănci; anchete penale legate de dezastru; şi o reformă electorală profundă.

        Solicitări similare pot fi auzite zilele acestea în Letonia, unde economia a suferit o contracţie (descreştere) mai accentuată decât în orice altă ţară din UE şi unde guvernul se clatină pe muchie de cuţit. Capitala a cunoscut patru săptămâni de proteste, inclusiv o bătaie cu poliţia, în care manifestanţii au folosit pietre de caldarâm, pe 13 ianuarie. Ca şi în Islanda, letonienii au fost consternaţi de refuzul conducătorilor lor de a-şi asuma şi cea mai mică responsabilitate pentru dezastru. Solicitat la Televiziunea Bloomberg să expună cauzele care au provocat criza, ministrul de finanţe leton a răspuns cu dispreţ: "Nimic deosebit."

        Deosebite sunt însă necazurile Letoniei: aceleaşi politici care au permis "Tigrului Baltic" să aibă o creştere de 12 procente în 2006, au provocat în acest an o descreştere violentă de 10 procente: banii, eliberaţi de orice bariere, se scurg acum afară, cu aceeaşi viteză cu care au venit anterior în ţară, o bună parte din ei fiind dirijată în buzunare politice. (Nu este o coincidenţă că situaţiile grave de astăzi sunt "miracolele" de ieri: Irlanda, Estonia, Islanda, Letonia.)

        Altă similitudine argentiniană pluteşte în aer. În 2001 conducătorii Argentinei au reacţionat la criză cu un brutal pachet de austeritate, prescris de Fondul Monetar Internaţional: 9 miliarde de dolari au fost tăiaţi din bugetul naţional, în mare majoritate fiind afectate sănătatea şi învăţământul. Acest lucru s-a dovedit a fi o greşeală fatală. Sindicatele au organizat o grevă generală, profesorii şi-au mutat orele în stradă iar protestele nu se mai opreau.

        Acest refuz de a ţine pe umeri grosul loviturilor crizei caracterizează multe din protestele actuale. În Letonia, o mare parte a furiei populare a fost îndreptată împotriva măsurilor de austeritate luate de guvern – concedieri masive, reducerea serviciilor sociale şi diminuări de salarii în sectorul public – toate pentru a fi îndeplinite condiţiile impuse de FMI pentru un împrumut de urgenţă (nu, nu s-a schimbat nimic). În Grecia, violenţele din decembrie au fost declanşate după ce poliţia a împuşcat un tânăr de 15 ani. Dar faptul care a menţinut vii protestele, cu preluarea ştafetei de la studenţi de către agricultori, a fost nemulţumirea generalizată faţă de reacţia guvernului la criză: băncile au primit o infuzie de 36 de miliarde, în timp ce muncitorii s-au trezit cu pensiile diminuate iar agricultorii n-au primit aproape nimic. În ciuda greutăţilor provocate de tractoarele care blocau şoselele, 78% din greci spuneau că solicitările agricultorilor erau rezonabile. În mod similar, în Franţa, greva generală recentă – provocată de intenţia preşedintelui Sarcozy de a reduce dramatic numărul profesorilor – a beneficiat de sprijinul a 70% din populaţie.

        Probabil că cel mai puternic fir care interconectează reacţia globală de proteste este respingerea logicii "politicilor extraordinare" – concept definit de politicianul polonez Leszek Balcerowicz pentru a descrie cum, pe timp de criză, politicienii pot ignora legile şi se pot repezi în promovarea de "reforme" nepopulare. Acest truc nu mai are efect, după cum a descoperit recent guvernul Sud Coreean. În decembrie partidul de guvernământ a încercat, sub pretextul crizei, să forţeze încheierea unui controversat contract comercial cu Statele Unite. Ducând politica uşilor închise pe noi culmi, parlamentarii puterii s-au baricadat în sală pentru a putea vota pe ascuns, îngrămădind la uşă birouri, saune şi canapele.

        Politicienii opoziţiei nu s-au lăsat: cu baroase şi cu un fierăstrău electric au pătruns în sală şi au iniţiat o sesiune parlamentară de 12 zile. Votul a fost amânat, pentru a permite o dezbatere mai largă – o victorie a unui nou tip de "politică extraordinară".

        Aici, în Canada, politica este în mod marcant mai puţin vizibilă pe YouTube, dar rămâne, totuşi, plină de evenimente. În octombrie, Partidul Conservator a câştigat alegerile naţionale pe baza unei platforme lipsite de ambiţii. Şase săptămâni mai târziu, primul ministru conservator şi-a descoperit ideologia interioară proprie, propunând un proiect de lege a bugetului care interzicea dreptul la grevă al lucrătorilor din sectorul public, a anulat finanţarea din banii publici a partidelor politice şi nu prevedea nici un fel de stimulente economice. Partidele de opoziţie au ripostat prin formarea unei coaliţii istorice care a fost împiedicată să preia puterea doar de o dizolvare bruscă a Parlamentului. Conservatorii au revenit cu un buget revizuit: politicile de dreapta, la care ţineau, au dispărut, fiind de asemenea introduse numeroase stimulente economice.

        Modelul este clar: guvernele care reacţionează la o criză, produsă de ideologia de piaţă liberă, printr-o accelerare a aceloraşi politici discreditate, nu vor supravieţui. Exact conform celor strigate pe străzi de studenţii italieni: "Noi nu vom plăti pentru criza voastră!"

Acest articol a fost publicat pentru prima dată în The Nation.

Traducere de Radmilo Felix.

VEZI DESFĂŞURAREA PROTESTELOR GLOBALE

Grecia
Urmăreşte blocada agricultorilor greci la graniţa greco-bulgară.

Coreea de Sud
Urmăreşte atacul cu gaze lacrimogene asupra parlamentarilor opoziţiei şi mobila care baricadează uşa de intrare în Parlament.

Islanda
Urmăreşte protestatarii manifestând zgomotos cu tigăi, cratiţe, tobe, etc, şi vezi o parte din solicitările manifestanţilor.

Letonia
Urmăreşte imagini de la protestele din 13 ianuarie de la Riga.