FEDERAŢIA MECANICILOR DE LOCOMOTIVĂ

           Afiliată la Cartel ALFA, ALE şi CSNTR

  Spune NU desființării SMURD! - clic aici!

  

 

    Cât de "înainte" merge viaţa noastră

18 martie 2008

Cât de ,,înainte’’ merge viaţa noastră?

La ora la care scriu aceste rânduri, pe micul ecran un ministru îşi bombează mândru pieptul: a mai dat afară câteva sute de bugetari. E una din zecile de secvenţe ce se perindă prin faţa ochilor noştri de câteva luni încoace, într-o guvernare TV halucinantă.

Dincolo de substanţa patetică a mesajului, trăim într-un absurd pe care, inexplicabil, îl acceptăm cu totală resemnare şi într-o suspect de lascivă expectativă. A-ţi face un titlu de glorie din radierea pe bandă rulantă a locurilor de muncă, iată una dintre preocupările cotidiene ale ministeriabililor noştri. Cinică preocupare...

Lucrez la CFR Marfă de ani de zile şi, profesional vorbind, numai Dumnezeu mai ştie ce fel de struţo-cămilă sunt. Oi fi bugetar, oare, de vreme ce statul îmi este patron? Sau, cât timp trăiesc doar din ce transport pe calea ferată, stigmatul acesta mă ocoleşte? Dilematic profil identitar am ajuns să am, după zeci de ani în slujba Căilor Ferate din România. Eu, şi miile de ceferişti aidoma mie.

,,Puşca şi cureaua lată/ Ce sporuri aveaţi odată!’’, spunea, nu demult – evident, la modul ludic – noul prim-folclorist al ţării, Emil Boc. Din păcate, cureaua noastră e, pe cât de lată, pe atât de strânsă şi, în ciuda strânsorii, ghiorăitul maţelor se aude din ce în ce mai strident. Ni se cere şi nouă, celor de la nivelul şinei, care ne vindem forţa de muncă pe nimica toată, să fim solidari în traversarea crizei, cu bogaţii care au provocat-o.

Potentaţii zilei fac apel la principiul solidarităţii, însă apelul are nuanţe machiavelice, căci, în cazul lor – mai ales în cazul lor! - acesta funcţionează doar atunci când solidaritatea se numeşte cârdăşie. Se face paradă de priorităţi naţionale, se proclamă stringenţa unor responsabilităţi investiţionale, dar patetismul găunos, fără substanţă, bruiază firavul cod afectiv înfiripat în rândul unei populaţii bulversate la maximum.

Nimeni nu ia însă în calcul un aspect simplu: că solidaritatea nu poate exista în afara conştiinţei cetăţeneşti. În afara culturii urbane. În afara spiritului civic şi al elementului coeziv care definesc o lume civilizată.

În România însă, toate acestea nu sunt mai mult decât nişte vorbe goale, spuse în vânt. Pe plaiurile carpato-danubiano-pontice, azi, prea puţini mai cred în idealuri, în promovarea principiilor, ca să nu mai vorbesc că şi mai puţini cred în latura aceea idilică şi boemă a vieţii. Mai toată lumea îşi urmăreşte, într-un soi de egoism de tip balcanic, interesul propriu sau, cel mult, interesul de grup, de gaşcă.

Din nenorocire, cultivând zilnic gaşca şi ridicând-o la rangul de formă relaţională supremă, nu facem altceva decât să ne depărtăm, încet, dar sigur, de valorile europene. De adevăratele valori europene, pe baza cărora acest continent al făgăduinţei şi-a clădit, nu atât prosperitatea, cât personalitatea.

Individualism, ură, invidie, bârfă, discordie, iată stâlpii de bază ai unei societăţi româneşti ce tinde, cu fervoare manelistică, spre decadenţă. Spre dezbinare perpetuă. Spre promiscuitate socială.

Ne auto-flagelăm din neghiobie sau din nevrednicie? Grea întrebare...

Cum spuneam în preambul, guvernul a pornit la vânătoarea angajaţilor de stat cu o râvnă inexplicabilă. Cu un aplomb demn de o cauză mai bună. Cu un stoicism înfiorător. Carevasăzică, aceştia erau duşmanii poporului! Aceştia alcătuiau tagma jefuitorilor! Aceştia sugeau, vampiric, sângele clocotitor al naţiei!

De parcă oamenii ăştia nu ar depune o activitate, ci ar fi nişte nenorociţi de asistaţi social, de parcă ei nu şi-ar vinde forţa de muncă la fel ca cei, căinaţi cu ipocrizie, din mediul privat.

Sub pretextul diminuării cheltuielor de personal, mii şi mii de lucrători ajung pe drumuri, dar lucrurile nu se vor opri aici, pentru că, în perioada următoare, rândurile şomerilor se vor îngroşa şi mai mult.

De aceea, este imperios necesar ca sindicatele să-şi revizuiască, atitudinal, rolul în societatea civilă. Vorbesc de sindicatele care se respectă şi care, implicit, îşi respectă membrii, de sindicatele pentru care primordial e să vândă forţa de muncă la preţul cel mai bun, de sindicatele care luptă pentru ca drepturile câştigate pe căi legale să nu mai poată fi pierdute, de sindicatele pentru care grija faţă de om nu este o sintagmă perimată, readusă la lumina zilelor noastre din pură demagogie, ci pentru care grija aceasta este un scrupul definitoriu.

De sindicatele acestea vorbesc, nu de acelea care, în loc să vândă forţa de muncă îşi vând proprii membri (spre binele câtorva lideri), nu de acelea care recurg la trocuri politice (păguboase pentru cei mulţi, dar profitabile pentru cei puţini), nu de acelea care, din motive de crasă şi impardonabilă obedienţă, acceptă să devină brelocul puterii administrative. Din nefericire, îmi pare rău să o spun dar, astăzi, în România, predomină sindicatele din cea de-a doua categorie.

Ceea ce, de altfel, şi explică, în bună parte, cum stă treaba cu ,,să trăiţi bine!’’. Sau, reformulând, ce calitate (mai) are viaţa noastră de zi cu zi.

Florin MATEI – Uniunea Sindicatelor M/C Arad

Trimite mesaje la webmaster@fml.ro cu întrebări sau comentarii despre această pagină web.
Ultima modificare: 28-05-2012 02:15

Federatia Mecanicilor de Locomotivă [http://www.fml.ro]