Sesizare de neconstituționalitate a Codului Muncii

In exercitarea dreptului de a formula obiectii privind constitutionalitatea legilor inainte de promulgare,

In temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţia României, respectiv art. 10 si ale art. 15, 16 şi 18 si următoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

Prin prezenta, va solicitam sa constatati neconstitutionalitatea prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, pentru următoarele

In ceea ce priveste procedura de vot a motiunii de cenzura, ce s-a desfasurat la data de 16 martie 2011 va supunem atentiei urmatoarele aspecte de neconstitutionalitate:

Art. 36 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului stabileste in mod imperativ modalitatea de efectuare a votului prin bile, dupa cum urmeaza: “Votul prin bile se desfăşoară astfel: în faţa preşedintelui care conduce lucrările şedinţei comune se aşază o urnă albă şi alta neagră. Deputaţii şi senatorii vin pe rând la urne, după ce primesc de la secretari câte două bile, una albă şi una neagră, şi le introduc în cele două urne. Bila albă introdusă în urna albă şi bila neagră introdusă în urna neagră înseamnă vot "pentru", iar bila neagră introdusă în urna albă şi bila albă introdusă în urna neagră înseamnă vot "contra".”

Din analiza acestui text rezulta ca prin dispozitiile acestui articol se stabilesc urmatoarele reguli:
- se interzice considerarea ca prezenti a celor care nu participa la lucrarile Camerelor reunite de exercitare a votului, chiar daca sunt prezenti in sala, chiar si pentru faptul ca dezvaluie modul de votare, prin nerespectarea secretului votului;

- nu se permite efectuarea apelului pentru stabilirea prezentei sau a modului de votare sau pentru declararea refuzului de a vota.

Rezulta ca doar numarul celor care participa la vot conform dispozitiilor art. 36 stabileste cvorumul de participare la lucrarea de votare, numar care trebuie sa fie de cel putin jumatate plus unu (majoritatea) din numarul membrilor Camerelor, potrivt art. 67 din Cosntitutia Romaniei.

Or in conditiile in care participarea la vor astfel cum rezulta din procesul-verbal intocmit pe data de 16 martie 2011 a inregistrat un numar de 216 parlamentari, iar numarul total al membrilor Camerelor este de 470 de rezulta ca nu s-a indeplinit conditia cvorumului.

Nu poate retine asadar prezenta unui parlamentar la votul secret prin bile, stand in sala lucrarilor si neparticipand la ele.

In acest sens subliniem faptul ca exercitarea votului e principala lucrare din ansamblul de lucrari ale Camerelor reunite. Multe alte articole vin sa intareasca imperativitatea prevederilor acestui articol. Chiar si modul de exercitare a votului secret la alegerile locale, parlamentare si prezidentiale vin sa intareasca cum se stabileste cvorumul de participare la vot.

Critici de neconstituţionalitate extrinsecă a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii

I. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi ale art. 114 din acelaşi act fundamental, prin prisma modalităţii de adoptare a acestui act – prin angajarea răspunderii Guvernului.

Astfel, prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala consacra principiul supremaţiei Constituţiei si al obligativităţii legilor: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” .

Potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, „Curtea Constituţionala este garantul supremaţiei Constituţiei.” De asemenea, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii Constituţionale dispun: „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”.

In legătura cu acest aspect, prin Decizia nr. 1557/2009[1], instanţa de contencios constituţional a reţinut ca: „In virtutea rolului sau de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai ca poate, dar este singura autoritate care are dreptul si obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de cate ori se impune si de a evidenţia aspecte in contradicţie cu Legea fundamentala. Supremaţia Legii fundamentale este o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumera deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea în

In acest context, apare ca fiind clar conturata posibilitatea (si chiar obligaţia Curţii Constituţionale) de a interveni in situaţii in care procesul de legiferare se desfăşoară cu prejudicierea grava a principiului supremaţiei legii, prejudiciere determinata de exercitarea abuziva (nejustificata de necesitaţi de ordin social, economic ori politic) a dreptului legiuitorului roman de a edicta acte normative[2].

Or acesta este si cazul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, deoarece acest act normativ este viciat de neconstituţionalitate in ansamblu, adoptarea acestuia fiind realizata cu încălcarea normelor constituţionale referitoare la procedura de legiferare prin asumarea răspunderii de către Guvern.

În acest sens se impune învederat faptul că posibilitatea Guvernului de legiferare – ca autoritate legislativă delegată – nu poate fi însă discretionara, această prerogativă nereprezentând un drept nesusceptibil de exercitare abuzivă, deoarece în caz contrar s-ar permite eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

Astfel cum deja a arătat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa[3] modalitatea simplificată de legiferare prin asumarea răspunderii de către Guvern nu ar trebui utilizată decât in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită ori procedură de urgenţă nu este posibilă, ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege.

Şi în literatura de specialitate[4], cu privire la această chestiune, a fost criticată încălcarea delimitărilor dintre executiv şi legislativ: „Din consacrarea constituţională expresă a rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare a ţării, în ce ne priveşte considerăm că Guvernul nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale, să intre în câmpul de acţiune a forului legislativ. Or, două proceduri constituţionale şi anume, angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă, au permis în timp, mai ales datorită caracterului prea general al redactării textelor constituţionale, în opinia noastră, transformarea excepţiei în regulă”.

Urmează să observaţi faptul că actuala guvernare a uzitat, până la epuizare, de dispoziţiile art. 114 din Constituţia României, transformând practic procedura angajării răspunderii din excepţie în regulă. Astfel, statistic analizând, rezultă că în perioada 2000 – 2004 guvernul Năstase şi-a angajat răspunderea de trei ori în faţa Parlamentului iar în perioada 2004 – 2008 guvernarea PNL – PDL şi-a angajat răspunderea tot de patru ori. Guvernul Boc, în perioada 2008 – 2011 şi-a angajat răspunderea de zece ori, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii reprezentând cea de a unsprezecea asumare de răspundere în faţa Parlamentului.

În acest fel, a fost evitată procedura normală şi firească în cadrul unui stat de drept – dezbaterea parlamentară în care să se ţină cont atât de opiniile exprimate de opoziţie cât şi ale partenerilor sociali implicaţi.

În cazul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii nu se poate reţine nici faptul că adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită ori procedură de urgenţă nu ar fi fost posibilă, nici faptul că structura politică a Parlamentului nu ar fi permis adoptarea proiectului de lege (aceste cauze justificând, in extremis, adoptarea unui act normativ prin asumarea răspunderii) întrucât de vreme ce există o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea sub forma asumării răspunderii nu este oportună.

Mai mult decât atât nu este justificată, de nicio manieră, urgenţa în adoptarea acestui act normativ. Astfel, din analiza expunerii de motive rezultă că unul dintre motivele invocate cu privire la necesitatea modificării şi completării Legii nr. 53/2003 – Codul muncii l-a constituit armonizarea prevederilor Codului muncii cu Directivele Europene. Din parcurgerea modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 53/2003 rezultă că Directivele Europene în raport de care au fost armonizate dispoziţiile Codului muncii sunt: Directiva nr. 98/59/CE a Consiliului privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, Directiva nr. 1999/70/CE a Consiliului privind acordul – cadru cu privire la munca pe durată determinată, Directiva nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru şi Directiva nr. 2008/104/CE privind munca prin agent de muncă temporară. Cu privire la acest aspect, de notat este faptul că, exceptând Directiva nr. 2008/104/CE privind munca prin agent de muncă temporară, toate celelalte Directive au început să îşi producă efectele înainte de anul 2003 (anul intrării în vigoare a Legii nr. 53/2003 – Codul muncii), parte din dispoziţiile obligatorii ale acestora fiind incluse în Codul muncii încă de la momentul apariţiei acestuia (2003). În ceea ce priveşte Directiva nr. 2008/104/CE privind munca prin agent de muncă temporară, urmează să observaţi, că în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) statele membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislaţia naţională, cu practicile şi convenţiile colective, trebuie să revizuiască orice restricţie sau interdicţie privind utilizarea muncii temporare, pentru a verifica dacă acestea sunt justificate de motivele cuprinse în Directivă, până la data de 5 decembrie 2011.

Aşadar, având în vedere, pe de o parte, faptul că referitor în parte din Directivele Europene enunţate în cele ce preced, nu erau stabilite, în mod imperativ, termenele de implementare sau corelare în legislaţia internă (parte din ele regăsindu-se, deja, în formularea iniţială a Legii nr. 53/2003 şi a modificărilor sale ulterioare) şi, pe de altă parte, singurul termen imperativ stabilit de Directiva nr. 2008/104/CE îl reprezintă data de 5 decembrie 2011, nu este justificată de niciun fel urgenţa modificării şi completării Legii nr. 53/2003 astfel încât să legitimeze, din punct de vedere constituţional, asumarea de răspunderea a Guvernului în faţa Parlamentului pentru acest act normativ.

În plus, trebuie subliniat faptul ca nu se poate retine vreun demers al Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea Proiectului Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii în procedură de urgenţă, reţinându-se deja în jurisprudenţa constituţională[5] că dezbaterea în procedură obişnuită în Parlament nu numai că ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii civile în problema raporturilor colective si individuale de munca.

Pe cale de consecinţă chiar dacă aparent posibilitatea angajării răspunderii de către Guvern nu ar fi supusă niciunei condiţii, dreptul Guvernului de a decide asupra oportunităţii şi conţinutului iniţiativei legislative nu este unul absolut, Curtea Constituţională – în calitatea sa de garant al supremaţiei Legii fundamentale – având posibilitatea de a se pronunţa asupra respectării sau încălcării raţiunilor ce au stat la baza edictării dispoziţiilor art. 114 din Constituţie.

Nu în ultimul rând, acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate asuma răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar ar semnifica transformarea acestei autorităţi în putere legiuitoare, interferând cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului, or acest lucru ar fi de natură să încalce în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie.

Nerespectarea normelor constituţionale ale art. 114 atrage si înfrângerea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi alin. (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, care dau expresie obligativităţii respectării Legii fundamentale.

Pentru a nu fi catalogată drept o procedură de nesocotire a raţiunilor ce au stat la baza edictării dispoziţiilor art.114 din Constituţie, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu poate fi făcută oricând, oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie.[6]

De asemenea, ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art.75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege nu-şi găsesc o motivare în sensul celor arătate (argumentele invocate de către guvern – n.s.)

Prin exercitarea de către Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază, s-a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.

Nu în ultimul rând, nu subzistă condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului, având în vedere motivele dezvoltate supra.

In concluzie, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea art. 1 alin. (4) şi alin. (5) coroborat cu art. 114 şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentala.

II. Nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie raportate la prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii.

1. Prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala consacra principiul supremaţiei Constituţiei si al obligativităţii legilor: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, ceea ce semnifica faptul ca legile in vigoare trebuie respectate nu numai in sensul aplicării concrete a acestora, ci si cu ocazia edictării de noi acte normative (exceptând modificările exprese sau implicite ale unor legi).

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, apare ca fiind obligatorie si respectarea legilor.

Ca si principiul supremaţiei Constituţiei, principiul legalităţii reprezintă un principiu esenţial al statului de drept, preeminenta legii asigurând ordinea de drept intr-un stat democratic.

Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii este de natura sa nesocotească art. 1 alin. (5) din Constituţie si sub aspectul încălcării unor alte prevederi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative – republicata si anume cele cuprinse la art. 21[7] şi art. 31 din acest act normativ).

2. Atât normele privind tehnica legislativa (art.31 alin. (1) si (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative) cat si prevederile Legii nr. 109/1997 privind organizarea si funcţionarea Consiliului Economic si Social (art. 7[8] coroborat cu art. 5[9]) instituie obligativitatea existentei avizului consultativ al Consiliului Economic si Social in cazul actelor normative privind politica salariala.

3. Or este de remarcat faptul ca actul normativ a fost elaborat si adoptat cu încălcarea rolului consultativ al Consiliului Economic si Social, deoarece la Secţiunea a 6-a „Consultările efectuate in vederea elaborării prezentului act normativ” pct. 5 lit. c) din expunerea de motive a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii nu este realizata nicio menţiune cu privire la avizul Consiliului Economic si Social.

Este unanim recunoscut faptul că deşi avizul este consultativ, în conţinutul său solicitarea avizului şi existenţa lui sunt obligatorii. Or, în cazul de faţă, Guvernul nu a obţinut avizul ci doar un răspuns formal prin care se învedera că la termenul solicitat, Consiliul Economic şi Social nu s-a putut întruni legal.

În sensul celor învederate s-a pronunţat şi literatura de specialitate[10]: „Deşi avizul C.E.S. este consultativ, legea prevede că avizul va însoţi proiectul actului normativ până la adoptare, ceea ce oferă suficiente garanţii ca propunerile pertinente ale acestui organism să fie luate în cele din urmă în considerare”.

Faptul că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii nu a avut avizul Consiliului Economic şi Social rezultă şi din Adresa emisă de această instituţie şi adresată Secretariatul General al Guvernului înregistrată sub nr. 535 din 24 februarie 2011.

O astfel de conduita a legiuitorului nu numai ca este de natura sa încalce principiul supremaţiei legii (consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României), dar mai mult decât atât, aduce atingere si altor prevederi ale legii fundamentale, negând rolul constituţional al Consiliului Economic si Social - acela de organ consultativ al Parlamentului si al Guvernului - (conform art. 141 din Constituţia României[11]), reducând acest organism la o funcţie pur formala.

In concluzie, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

III. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Constituţie coroborat cu dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi ale art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală.

Astfel cum am arătat, prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentala consacra principiul supremaţiei Constituţiei si al obligativităţii legilor: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”

Principiul supremaţiei Constituţiei se întemeiază pe poziţia supraordonata a Legii fundamentale in cadrul ierarhiei sistemul juridic, ceea ce generează supralegalitatea constituţionala, aplicabila întregului sistem, astfel încât legea exprima voinţa generala numai cu respectarea normei constituţionale.

Or acesta este si cazul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, deoarece acest act normativ este viciat de neconstituţionalitate in ansamblu, adoptarea acestuia fiind realizata cu încălcarea normelor constituţionale referitoare la procedura de legiferare.

Normele constituţionale cuprinse in Titlul III – „Autorităţile publice”, Secţiunea a 3-a – „Legiferarea” reglementează etapele pe care le presupune parcurgerea procedurii legislative parlamentare.

Totodată, dispoziţiile art. 68 alin. (1) şi (2) din Constituţie stabilesc ca regulă faptul că şedinţele celor două Camere sunt publice şi, ca excepţie, faptul că doar Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.

Conform Regulamentului Camerei Deputaţilor[12] din 24 februarie 1994 – art. 139 – şedinţele Camerei Deputaţilor sunt publice şi se difuzează on – line, în afara cazurilor în care, la cererea preşedintelui sau a unui grup parlamentar, se hotărăşte, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, ca anumite şedinţe să fie secrete.

Conform Regulamentului Senatului[13] din 24 februarie 2005 – art. 116 – şedinţele Senatului sunt publice, în afara cazurilor în care, la cererea preşedintelui, a unui grup parlamentar sau a cel puţin 20 de senatori, se hotărăşte, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, ca acestea să fie secrete.

Or, în data de 8 martie 2011, s-a decis interzicerea accesului publicului în sala de şedinţă a Parlamentului României pentru şedinţa din acea dată (data asumării răspunderii Guvernului pe Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii). Hotărârea ca şedinţa Parlamentului din data de 8 martie 2011 să fie secretă, accesul publicului fiind interzis, a fost luată prin hotărâri ale birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

În acest sens, transpare cu evidenţă faptul că, şi din acest punct de vedere, au fost nesocotite normele constituţionale incidente în cauză.

Nerespectarea normelor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1) şi art. 68 alin. (1) şi (2) atrage si înfrângerea dispoziţiilor art. (1) alin. (5) din Constituţie, care dau expresie obligativităţii respectării Legii fundamentale.

In concluzie, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea art. 1 alin. (1) din Constituţie coroborat cu dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi ale art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală.

Critici de neconstituţionalitate intrinsecă a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii

I. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 41, art. 47 şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, această critică de neconstituţionalitate intrinsecă vizând prevederile legii supusă analizei în ansamblul lor.

Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii prin dispoziţiile conţinute, apreciate in ansamblul lor si prin prisma efectelor produse la nivel naţional apare ca fiind de natura sa înfrângă normele fundamentale conţinute la:

- art. 1 alin. (3) din Constituţia României: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”,

- art. 41 din Legea fundamentală: “(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.

(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.” si

- art. 47 din Constituţie: “(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.”

Concret, prin ansamblul de masuri impuse prin actul normativ dedus justiţiei constituţionale ce determina diminuarea protecţiei asigurate salariaţilor, statul roman se dezice de răspunderea ce ii revine in calitatea sa de stat social privind asigurarea unui anumit nivel de protecţie al cetăţenilor persoane încadrate in munca, in raport de angajatorii acestora, care deţin o poziţie privilegiata, dominanta din punct de vedere economic.

Indiferent de scopurile declarate ale actului normativ pe care îl criticăm, examinarea conţinutului acestuia demonstrează că acesta nu respectă spiritul şi litera prevederilor constituţionale consacrate în chiar art. 1 din Constituţia României, mai exact prevederile alin. (3) potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme şi sunt garantate; cele ale alin. (4) potrivit cărora statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale precum şi dispoziţiile alin. (5) potrivit cărora respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie.

De asemenea, actul normativ criticat nesocoteşte dispoziţiile art. 29 alin. (1) potrivit cărora salariaţii au dreptul la protecţie socială.

Ce înseamnă „stat social” rezultă cu claritate atât din textele constituţionale care instituie rolul statului în protecţia socială, în protecţia femeilor şi tinerilor, în asigurarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor (art. 41 alin. 2), participarea salariaţilor la reglementarea condiţiilor de muncă, dreptul la negocieri colective (art. 41 alin. 4 şi alin. 5).

Şi în literatura de specialitate[14] se menţionează că: „Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un conţinut social fondamentat pe valori etice şi umane (…)” şi „El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi şansă”. De asemenea, s-a mai subliniat că „solidaritatea constituie simbolul securităţii sociale”.

Semnificativ este şi faptul că şi Curtea Constituţională a statuat[15] că: „statul social ca valoare constituţională include şi ideea solidarităţii sociale. În acest sens statul social trebuie să asigure protecţia socială a muncii şi un nivel de trai decent”.

Niciunul dintre aceste deziderate nu se regăseşte în cuprinsul sau în spiritul şi conceptul actului normativ care a schimbat esenţa Codului muncii.

Dreptul la un nivel de trai decent cuprinde îndeosebi dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă, dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare, care să asigure cetăţeanului şi familiei lui un trai civilizat, decent.[16]

Statului ii revine obligaţia de a asigura cetăţenilor săi condiţiile necesare pentru un nivel de trai decent, pentru creşterea calităţii vieţii, aspecte care se realizează prin implementarea unor masuri de protecţie sociala si prin garantarea dreptului la pensie. În realizarea acestui principiu constituţional, statul poate adopta politici in domeniul drepturilor de asigurări sociale, destinate sa reglementeze condiţiile concrete care se impun a fi îndeplinite pentru a beneficia de dreptul la pensie, precum si conţinutul acestui drept (inclusiv modalitatea de calculare a cuantumului acestor prestaţii de asigurări sociale).

Prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii se glisează de la exercitarea rolului constituţional al statului în materia raporturilor de muncă (rol ce vizează caracterul social, protecţia socială, dreptul la muncă, asigurarea unui nivel de trai decent) spre neexercitarea acestui rol.

În acest sens, se impun a fi învederate următoarele norme instituite prin actul normativ încălcat:

- se instituie forma scrisă a contractului individual de muncă ca o condiţie ad validitatem cerută la încheierea unui raport de muncă (art. 16 alin. 1 din Codul muncii astfel cum a fost modificat de Legea supusă analizei constituţionale) – este de natură să sa limiteze posibilitatea salariaţilor de a proba existenta raportului de munca, cu consecinţa limitării posibilităţii acestora de a beneficia de regimul de protecţie instituit de legislaţia muncii (spre exemplu: in lipsa formei scrise a contractului individual de munca salariatul este lipsit de posibilitatea de a solicita instanţei de judecata sa constate existenta unui raport de munca si sa ii acorde posibilitatea de a beneficia de protecţie împotriva denunţării unilaterale a acestui contract in afara cazurilor reglementate de legislaţia muncii, de un număr minim obligatoriu de zile de concediu de odihna, de un salariu ce nu poate fi mai redus decât salariul minim pe economie).;

- se majorează durata maximă a perioadei de probă, la sfârşitul sau pe parcursul căreia angajatorul are posibilitatea de a dispune încetarea contractului individual de muncă printr-o notificare scrisă, fără motivare (art. 31 alin. 1 din Codul muncii astfel cum a fost modificat de Legea pentru modificarea şi completarea Codului muncii);

- se acordă angajatorului dreptul de a stabili singur în mod discreţionar norma de muncă pentru salariaţi, fiind eliminată cerinţa existenţei acordului sindicatului ori a reprezentanţilor salariaţilor (art. 129 din Codul muncii în forma sa modificată de legea supusă analizei). Practic, angajatorul are posibilitatea de a realiza o exploatare abuzivă a forţei de muncă, în scopul maximizării profitului, fără vreo condiţionare privitoare la protecţia socială a muncii;

- se acordă angajatorului posibilitatea de a respinge cererea salariaţilor de acordare a unor concedii fără plată pentru formare profesională fără a mai fi necesar acordul sindicatului ori al reprezentanţilor salariaţilor (art. 152 alin. 2 din Codul muncii astfel cum a fost modificat prin legea supusă analizei constituţionale);

- se permite angajatorului să dispună reducerea programului de lucru cu reducerea corespunzătoare a salariului, fără a fi necesar acordul organizaţiei sindicale ori al reprezentanţilor salariaţilor, ci doar consultarea pur formală a acestora (art. 52 alin. 1 lit. d din Codul muncii în forma sa modificată de legea analizată).

În Expunerea de motive se susţine că acest act normativ îşi propune „în principal flexibilizarea relaţiilor de muncă, dinamizarea pieţei muncii şi armonizarea prevederilor Codului muncii cu Directivele Europene” şi că el „vizează să instituie relaţii de muncă mai flexibile, care să asigure crearea condiţiilor pentru dezvoltarea mediului de afaceri, concomitent cu asigurarea nivelului de protecţie al salariaţilor”.

Nu ne propunem să facem în acest cadru constituţional o analiză politică asupra oportunităţii măsurilor luate şi nici asupra efectelor economice posibil pozitive. Nu putem însă omite să observăm că în pofida unor prevederi cerute de către reprezentanţi ai mediului de afaceri, este îndoielnic dacă aparenta şi scontata flexibilizare şi dinamizare a pieţei muncii nu va fi urmată, în realitate, şi de o instabilitate, atât pe piaţa muncii cât, mai ales, înăuntrul societăţilor comerciale, a instituţiilor precum şi de o atitudine de descurajare şi de panică pentru salariaţi, cu efecte negative asupra randamentului şi productivităţii.

In aceste condiţii, obligaţia statului de a adopta o serie de masuri de protecţie sociala, de natura sa asigure cetăţenilor săi condiţiile necesare pentru un nivel de trai decent nu poate fi considerata ca fiind îndeplinita.

Admitem faptul ca acest principiu nu exclude de plano posibilitatea statului de a opera schimbări legislative, insa valabilitatea acestui demers este condiţionata de menţinerea unei balanţe rezonabile intre încrederea cetăţenilor in cadrul normativ existent si interesele pentru a căror satisfacere operează modificarea acestuia.

In concluzie, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 41, art. 47 şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie.

II. Nesocotirea prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituţie raportate la prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii prin modificările aduse art. 79 alin. (4) din Codul muncii.

Majorarea duratei minime a preavizului ce trebuie acordat de către salariat in cazul demisiei (in mod deosebit in cazul salariaţilor cu funcţie de conducere unde preavizul a crescut de la 30 de zile calendaristice la 45 de zile lucrătoare) (art. 79 din Codul muncii astfel cum a fost modificat de legea supusă analizei constituţionale) – este de natura sa limiteze dreptul la munca (ce are drept componenta esenţiala dreptul salariatului de a-si alege in mod liber locul de munca). Prin aceasta, apare cu evidenţă faptul că termenul de preaviz pe care salariatul cu funcţie de conducere este obligat să îl acorde angajatorului la momentul demisiei acestuia practic s-a dublat ca durată.

Or, in condiţiile prezentei reglementari salariaţii ocupând funcţii de conducere vor fi obligaţi ca timp de aproximativ doua luni si jumătate din momentul in care decid sa denunţe unilateral contractul individual de munca sa nu părăsească unitatea angajatoare.

In concluzie, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Constituţie.

III. Prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, aducând grave atingeri principiului egalităţii in drepturi a cetăţenilor prin modificările aduse prin art. 72 alin. (5), art. 95 alin. (2) si art. 229 din Codul muncii astfel cum au fost modificate de Legea privind modificarea şi completarea Codului muncii.

Textele legale modificate prin dispoziţiile Legii supuse analizei şi care sunt de natură să aducă grave atingeri principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, sunt:

- Art. 72 alin. (5) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii: „Prevederile art. 68-71² nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităţile publice.”

- Art. 95 alin. (2) din Codul muncii astfel cum a fost modificat: „Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune nu poate fi inferior celui pe care îl primeşte salariatul utilizatorului, care prestează aceeaşi muncă sau una similară cu cea a salariatului temporar.”

- Art. 229 din Codul muncii astfel cum a fost modificat prin legea supusă analizei: „Pe toată durata exercitării mandatului reprezentanţii salariaţilor nu pot fi concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţi.”

Concret, art. 16 alin. (1) din Constituţie dispune: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

Prevederea constituţionala amintita consacra egalitatea cetăţenilor in fata legii in ceea ce priveşte recunoaşterea in favoarea acestora a unor drepturi si libertăţi fundamentale.

1. Dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Codul muncii, astfel cum acest text a fost completat prin Legea criticata pentru neconstituţionalitate prin prezenta sesizare sunt de natura sa discrimineze salariaţii din sectorul public, in raport de cei ce îşi desfăşoară activitatea in sectorul privat.

Textul criticat elimina obligaţiei angajatorului de a respecta in cazul salariaţilor din instituţiile publice si autorităţile publice procedura speciala stabilita de ”Capitolul V – Încetarea contractului individual de munca”, ”Secţiunea a 5-a – Concedierea colectiva. Informarea, consultarea salariaţilor si procedura concedierilor colective”.

Or aceasta procedura este de natura sa asigure protecţia salariaţilor concediaţi colectiv obligând angajatorul sa identifice masuri alternative concedierii, sa se consulte si sa informeze sindicatele/reprezentanţii salariaţilor, dar si autorităţile de specialitate (inspectoratul teritorial de munca si agenţia pentru ocuparea si formarea profesionala), sa respecte o serie de termene ce împiedica o aplicare intempestiva a măsurii concedierii colective, pe cale de consecinţa inaplicabilitatea acestei proceduri in cazul salariaţilor din instituţiile publice si autorităţile publice este de natura sa afecteze regimul de protecţie specific dreptului muncii, dar si sa creeze o discriminare intre salariaţi pe criteriul ”capitalului” utilizat de către angajator (privat versus public).

In ceea ce priveşte invocarea de către legiuitor in cuprinsul expunerii de motive a prevederii de la art. 1 alin. (2) din Directiva 98/59/CE privind armonizarea legislaţiei statelor membre cu privire la concedierile colective: „Prezenta directiva nu se aplica in cazul: (...) lucrătorilor din administraţia publica sau din instituţiile de drept public (sau in statele membre in care acest concept nu este cunoscut, de organisme echivalente)” trebuie observat faptul ca intre textul directivei si norma interna statuata la art. 72 alin. (5) din Codul muncii exista o diferenţa majora: legiuitorul european a exclus din sfera de protecţie funcţionarii publici, in timp ce legiuitorul roman a creat un regim diferit, discriminatoriu, situat in afara drepturilor constituţionale garantate, salariaţilor din sectorul public.

Noţiunea de „lucrător in administraţia publica” are in vedere categoria funcţionarilor publici, iar nu pe cea a salariaţilor din sectorul public, astfel cum in mod eronat a interpretat legiuitorul Directiva 98/59/CE. In acest sens statuează si jurisprudenţa europeana (Hotărârea CJCE din 3.07.1986 – 61985J0066 – pronunţata de Curte in cadrul procedurii prejudiciale) care arata ca noţiunea de „lucrător in administraţia publica” trebuie înţeleasa ca reprezentând acele persoane ce ocupa posturi care implica in mod direct sau indirect participarea in exerciţiul puterii publice, in exercitarea funcţiilor al căror scop este de protejare a intereselor generale ale statului ori ale altor autorităţi publice. Or potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici “Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.”

Rezulta aşadar ca art. 1 alin. (2) lit. b) Directiva 98/59/CE vizează categoria funcţionarilor publici.

Nu in ultimul rând trebuie subliniat si faptul ca doctrina de drept european al muncii[17] retine ca instanţa suprema comunitara a întărit in diverse ocazii ideea potrivit căreia noţiunea de „lucrător” trebuie interpretata intr-un mod extensiv in ceea ce priveşte drepturile acordate de Tratat si de legislaţia secundara. O astfel de teorie întăreşte convingerea ca textul art. 1 alin. (2) din Directiva 98/59/CE fiind de natura sa restrângă, iar nu sa acorde drepturi lucrătorilor nu trebuie in niciun caz interpretat in mod extensiv, in sensul aplicării nu numai funcţionarilor publici, ci si tuturor salariaţilor din autorităţile si instituţiile publice.

2. Prin stabilirea regulii potrivit căreia salariatul temporar beneficiază de garanţia plaţii salariului minim brut pe tara garantat in plata in locul dreptului de care beneficia anterior, si anume garanţia plaţii unui salariu cel puţin egal cu cel al salariatului utilizatorului ce presta o munca identifica sau similara cu cea prestata de salariatul temporar se creează o discriminare evidenta intre persoanele ce prestează munca in aceeaşi unitate, in aceleaşi condiţii, încălcându-se principiul plaţii egale la munca egala, criteriul discriminării fiind acela al angajatorului.

Prin regula instituita de forma amendata a art. 95 alin. (2) din Codul muncii se nesocotesc si prevederile art. 5 - Principiul egalităţii de tratament din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, potrivit căruia: „ (1) Condiţiile de bază de angajare şi de muncă aplicabile lucrătorilor temporari sunt, pe durata misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare, cel puţin acelea care s-ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceştia ar fi fost recrutaţi direct de întreprinderea utilizatoare respectivă pentru a ocupa acelaşi loc de muncă.”

In acest sens este de remarcat faptul ca Directiva2008/104/CE invocata instituie la alin. 920 al art. 5 o norma derogatorie de la principiul egalităţii de tratament in materie de remuneraţie intre salariaţii temporari si cei ai utilizatorului („(2) În ceea ce priveşte remuneraţiile, statele membre, în urma consultării partenerilor sociali, pot stabili că se poate face o excepţie de la principiul stabilit la alineatul (1) atunci când lucrătorii temporari care au încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată cu un agent de muncă temporară continuă să fie remuneraţi în perioadele dintre misiunile de muncă temporară.”), insa o astfel de derogare este permisa numai in măsura in care salariatul temporar ar fi remunerat in perioadele dintre doua misiuni. Or legiuitorul roman prin actul normativ criticat in prezenta sesizare nu numai ca a stipulat expres faptul ca „salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune (...) nu poate fi mai mic decât salariul minim brut garantat in plata”, dar mai mult decât atât, prin amendamentele aduse art. 94 alin. (2) din Codul muncii, a eliminat condiţia ca salariatul temporar sa beneficieze intre doua misiuni de un salariu plătit de agent, salariu ce nu putea fi mai mic decât salariul minim brut pe tara.

3. Se restrâng masurile de protecţie împotriva concedierilor a reprezentanţilor salariaţilor/ liderilor sindicali, in sensul ca sunt eliminate interdicţiile de concediere a acestora pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului si pentru necorespundere profesionala (art. 223 si art. 229 din Codul muncii astfel cum au fost modificate).

În condiţiile în care astfel de interdicţii subzista in privinţa liderilor de sindicat in baza prevederilor legii speciale (Legea nr. 54/2003 a sindicatelor), fiind in continuare interzisa concedierea acestora pentru motive neimputabile lor in lipsa acordului scris al organului de conducere al sindicatului, rezultă o diferenţă majoră de tratament sub aspectul normelor de protecţie a acestora între reprezentanţii salariaţilor şi persoanele din conducerea organizaţiilor sindicale, după cum urmează:

- în timp ce liderilor sindicali (conform dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003) în timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea mandatului nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei sindicale,

- reprezentanţii salariaţilor, pe durata exercitării mandatului acestora, pot fi concediaţi, indiferent de motive, cu excepţia motivelor care ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţi.

In aceste condiţii rezulta cu evidenta faptul ca protecţia se restrânge in mod drastic pentru reprezentanţii salariaţilor, fiind practic sancţionata neinstituţionalizarea, lipsa organizării unui sindicat, creându-se o discriminare intre cele doua categorii de persoane a căror activitate are acelaşi scop si anume protecţia drepturilor si intereselor salariaţilor, fiind favorizaţi liderii de sindicat (persoanele din conducerea organizaţiilor sindicale) in raport cu reprezentanţii salariaţilor.

In concluzie, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, aducând grave atingeri principiului egalităţii in drepturi a cetăţenilor.

IV. Nesocotirea prevederilor art. 141 din Constituţie raportate la prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii prin modificarea art. 215 din Codul muncii astfel cum a fost modificat de legea supusă analizei constituţionale.

Prin actul normativ criticat se modifica reglementarea Consiliului Economic si Social in sensul ca scopul sau va fi pe viitor realizarea dialogului tripartit la nivel naţional, iar nu realizarea dialogului social.

Prin aceasta modificare, aparent nesemnificativa (sub aspectul volumului de text amendat) se tinde insa la abandonarea principiilor statului social si la schimbarea scopului acestui organ consultativ al Parlamentului si Guvernului, scop stabilit (potrivit art. 141 din Constituţia României – „Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare.”) prin art. 1 din legea sa organica, Legea nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social: “Se constituie Consiliul Economic şi Social, organism tripartit, autonom, de interes public, în scopul realizării dialogului social dintre Guvern, sindicate şi patronat, a climatului de pace socială.”

Este evidenta prin modificarea operata de legiuitor intenţia de schimbare a rolului acestui organ, in sensul excluderii din sfera sa de competenta problematica dialogului social, înlăturând astfel posibila intervenţie a Consiliului Economic si Social in spiritul echilibrului, atât intre reprezentanţii muncii si cei ai angajatorilor ce utilizează munca, cat mai ales in procesul de legiferare a raporturilor de munca.

In concluzie, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea dispoziţiilor art. 141 din Constituţie.

V. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii încalcă dispoziţiile art. 41 alin. (5) coroborate cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală raportat la prevederile art. 52 alin. 1 lit. d), art. 150 alin. 2 şi art. 129 din Codul muncii astfel cum a fost modificat prin Legea criticată prin prezenta sesizare şi la art. II din Legea supusă analizei.

Textele constituţionale invocate (art. 41 alin. 5 şi art. 53 alin. 1 şi 2) statuează:

- art. 41 alin. (5) – „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”;

- Art. 53 alin. (1) – „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav şi alin. (2) – „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

Faţă de prevederile constituţionale, rezultă că, impunându-se prin art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii ca termen maxim de încheiere a contractelor colective de munca 31 decembrie 2011 (pentru contractele ce vor fi încheiate începând cu data intrării in vigoare a acestei legi si pana la 31 decembrie 2011) se limitează dreptul la negocieri colective.

Este de observat faptul ca o astfel de reglementare are ca efect prejudicierea grava a dreptului la negocieri colective, fiind afectata însăşi substanţa acestui drept, de vreme ce legiuitorul nu oferă nicio garanţie asupra faptului ca aceasta limitare a aplicării in timp va fi înlăturata in mod categoric la data de 31 decembrie 2011.

În ceea ce priveşte dreptul la negociere colectivă garantat de Constituţie, trebuie menţionat că potrivit Convenţiei OIM nr. 154/1981, termenul de se aplica tuturor negocierilor care au loc intre o persoana care angajează, un grup de persoane care angajează sau una ori mai multe organizaţii ale celor care angajează, pe de o parte, si una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor, pe de alta parte, in vederea:

Prin prisma acestei definiţii a sferei negocierilor colective, este de forţa evidenţei faptul că eliminarea intervenţiei sindicatelor/reprezentanţilor salariaţilor din procesul de stabilire a unor aspecte cum ar fi: stabilirea normei de muncă (art. 129 din Codul muncii astfel cum a fost modificat prin legea supusă analizei constituţionale), acordarea unor concedii pentru formare profesională (art. 150 alin. 2 din Codul muncii astfel cum a fost modificat prin legea de modificare şi completare) ori reducerea programului de lucru, cu reducerea corespunzătoare a salariului (art. 52 alin. 1 lit. d din Codul muncii astfel cum a fost modificat) în niciun caz nu contribuie la garantarea dreptului la negocieri colective, ci dimpotrivă, aduce atingere exerciţiului liber al acestui drept.

În ceea ce priveşte limitarea în timp prin intervenţia legiuitorului a încheierii contractului colectiv de muncă nu numai că nu se protejează dreptul la negocieri colective care ar trebui garantat de stat potrivit normelor constituţionale, dar mai mult decât atât, statul intervine şi cenzurează practic rezultatul negocierilor.

Cu privire la interdicţia statelor de a institui limitări ale dreptului la negociere colectivă – drept consacrat si la nivel internaţional prin Convenţia OIM nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare si negociere colectiva si prin Convenţia OIM nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective – Comitetul pentru Libertate Sindicala al Consiliului de Administraţie al Biroului Internaţional al Muncii a elaborat un set de principii privind negocierea colectiva prin care a statuat[18]:

· O intervenţie a autoritarilor publice, care vizează in mod esenţial sa garanteze ca părţile care negociază îşi subordonează interesele politicii economice naţionale a guvernului, cu sau fără acceptul lor, nu este compatibila cu principiile general acceptate potrivit cărora organizaţiile de lucrători si de patroni ar trebui sa aibă dreptul de a-si organiza liber activităţile si de a-si formula programele, autorităţile publice trebuind sa se abţină de la orice intervenţie de natura sa limiteze acest drept sau sa împiedice exerciţiul lui legal. Legislaţia naţionala nu trebuie sa fie de natura sau aplicata astfel încât sa compromită exercitarea acestui drept.

· Recurgerea repetata la restricţii legislative privind negocierea colectiva nu poate, pe termen lung, decât sa aibă un efect nefast si destabilizator asupra climatului relaţiilor profesionale, daca legislatorul intervine frecvent pentru a suspenda sau anula drepturi recunoscute sindicatelor si membrilor lor. In plus, aceasta ar putea submina încrederea salariaţilor in valoarea apartenenţei la un sindicat,membrii sau aderenţii potenţiali fiind astfel incitaţi sa considere ca este inutil sa adere la o organizaţie al cărei scop principal este reprezentarea membrilor săi in negocierile colective, daca rezultatele acestora sunt adresate pe cale legislativa.

(A se vedea Raportul nr. 284, Cazul nr. 1607, par. 589 si Raportul nr. 292, Cazul nr. 1616, par. 637.)

· In orice situaţie, orice limitare a dreptului de negociere colectiva din partea autorităţilor publice ar trebui precedata de consultări cu organizaţiile de lucrători si de patroni in vederea realizării acordului parţilor.

VI. Nesocotirea prevederilor art. 20 din Constituţie raportate la prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii prin modificarea art. 79 alin. (4), art. 72 alin. (5), art. 95 alin. (2), art. 229, art. 215, din Codul muncii şi art. II din Legea supusă analizei.

Se impune subliniat faptul ca in virtutea prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea fundamentala, „dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile fundamentale trebuie interpretate si aplicate in concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care România este parte”.

In acest context, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii contravin:

Ø dispoziţiilor art. 7, 22, 23 pct. 1 şi 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:

- art. 7: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricăror provocări la o asemenea discriminare”.

- Art. 22: „Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale”

- Art. 23 pct. 1: „ Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.”

- Art. 25 pct. 1: „Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa”.

Ø dispoziţiilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

- Art. 14: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Ø Dispoziţiilor Părţii I – pct. 1, 6,12 şi 20 – şi Părţii a II –a , art. 1, 6 şi 29 din Carta Socială Europeană revizuită:

- Partea I: “Părţile contractante recunosc ca obiectiv al politicii lor, a cărui realizare o vor urmări prin toate mijloacele utile pe plan naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice pentru asigurarea exercitării efective a următoarelor drepturi şi principii:

- pct. 1:” orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă”:

- pct. 6: “toţi lucrătorii şi patronii au dreptul de a negocia colectiv”;

- pct. 12: “toţi lucrătorii şi persoanele aflate în întreţinerea acestora au dreptul la securitate socială”;

- pct. 20: “lucrătorii au dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi de profesie, fără discriminare în funcţie de sex”.

- Art. 1: „ Dreptul la muncă - În vederea exercitării efective a dreptului la muncă, părţile se angajează:

1. să recunoască drept unul dintre principalele obiective şi responsabilităţi realizarea şi menţinerea celui mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţei de muncă, în vederea realizării unei ocupări depline;

2. să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă;

3. să stabilească sau să menţină servicii gratuite de angajare pentru toţi lucrătorii;

4. să asigure sau să favorizeze o orientare, formare şi readaptare profesională corespunzătoare”.

- Art. 6: „Dreptul de negociere colectivă - În vederea asigurării exercitării efective a dreptului de negociere colectivă, părţile se angajează:

2. să promoveze, atunci când este necesar şi util, instituirea procedurilor de negociere voluntară între patroni sau organizaţiile patronale, pe de o parte, şi organizaţiile lucrătorilor, pe de altă parte, în vederea reglementării condiţiilor de angajare prin intermediul convenţiilor colective;

3. să favorizeze instituirea şi utilizarea procedurilor adecvate de conciliere şi arbitraj voluntar pentru reglementarea conflictelor de muncă;

4. dreptul lucrătorilor şi al patronilor la acţiuni colective, în caz de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor care ar putea rezulta din convenţiile colective în vigoare”.

- Art. 29: „Dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivă - În scopul asigurării exercitării efective a dreptului reprezentanţilor lucrătorilor de a fi informaţi şi consultaţi în cazul concedierilor colective, părţile se angajează să asigure ca patronii să informeze şi să consulte reprezentanţii lucrătorilor în timp util, înaintea acestor concedieri colective, asupra posibilităţilor de a evita concedierile colective sau de a limita numărul şi de a atenua consecinţele acestora, recurgând, de exemplu, la măsuri sociale însoţitoare care vizează, în special, ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor respectivi”.

In concluzie, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii apar ca fiind neconstituţionale prin încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.

Faţă de toate aceste aspecte, vă solicităm să constataţi neconstituţionalitatea prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii.

[1] Publicata in „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010.

[2] A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale publicată în Monitorul Oficial al României nr. 40 din 19 ianuarie 2010.

[3] A se vedea aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Constituţionale citată supra.

[4] I. Muraru, S. Tănăsescu, Constituţia României, comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pg. 1078.

[5] A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii educaţiei naţionale publicată în Monitorul Oficial al României nr. 40 din 19 ianuarie 2010.

[6] A se vedea in acest sens Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1557 din 18 noiembrie 2009.

[7] Art. 21 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative „În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie.”

[8] Art. 7 din Legea nr. 109/1997 privind organizarea si funcţionarea Consiliului Economic si Social prevede ca: “ (1) Iniţiatorii proiectelor de acte normative care privesc domeniile prevăzute la art. 5 vor solicita, pentru acestea, avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social.

(2) Acest aviz va însoţi proiectul de act normativ până la adoptare.”

[9] Art. 5 din Legea nr. 109/1997 privind organizarea si funcţionarea Consiliului Economic si Social prevede ca: „Consiliul Economic şi Social analizează situaţia economică şi socială a ţării şi face propuneri, în condiţiile prevăzute de lege, privind:

a) restructurarea şi dezvoltarea economiei naţionale;

b) privatizarea agenţilor economici;

c) relaţiile de muncă;

d) politica salarială;

e) protecţia socială şi ocrotirea sănătăţii;

f) învăţământul şi cercetarea.”

[10] I. Muraru, S. Tănăsescu, op.cit., pg. 1366.

[11] Art. 141 din Constituţia României “Consiliul Economic şi Social” stabileşte ca: “Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare.”

[12] Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 35 din 16/01/2006 Intrare in vigoare: 16/01/2006

[13] Publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.

[14] I. Muraru, S. Tănăsescu, op.cit., pg. 194.

[15] Decizia nr. 25/2003 publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003.

[16] I. Muraru, S. Tanasescu – “Drept constituţional si instituţii politice”, vol. I, ed, a XI – a, Ed. All Beck, Bucuresti, p. 205

[17] A se vedea in acest sens A. Popescu – “Dreptul internaţional si european al muncii”, ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 381.

[18] A se vedea în acest sens Libertatea sindicală. Culegere de decizii şi principii ale Comitetului pentru Libertate Sindicală ale Consiliului de Administraţie al BIM, ediţia a IV – a revizuită, Biroul Internaţional al Muncii, 2003.

Trimite mesaje la webmaster@fml.ro cu întrebări sau comentarii despre această pagină web. Ultima modificare: 28-05-2012 02:15

Trimite mesaje la webmaster@fml.ro cu întrebări sau comentarii despre această pagină web.
Ultima modificare: 28-05-2012 02:15