FEDERAŢIA MECANICILOR DE LOCOMOTIVĂ

           Afiliată la Cartel ALFA, ALE şi CSNTR

  Spune NU desființării SMURD! - clic aici!

  

 

    CPC

CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Text actualizat cu toate modificările intervenite până la data de 29 mai 2004

    Pentru realizarea acestui text s-a pornit de la Codul de procedură civilă care cuprindea toate modificările până la 30 septembrie 1980, publicat în ediţie oficială de Ministerul Justiţiei în 1980, asupra căruia s-au aplicat succesiv modificările intervenite prin actele normative ulterioare, respectiv: Decretul Consiliului de Stat nr. 81/1985, Legea nr. 104/1992, Legea nr. 105/1992, Legea nr. 59/1993, Legea nr. 17/1997, Legea nr. 99/1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, Legea nr. 195/2004.

    De menţionat că nu au fost incluse modificările efectuate prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998 întrucât această ordonanţă a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 290/2000.

    CARTEA I

    Competenţa instanţelor judecătoreşti

    TITLUL I

    Competenţa după materie

    ART. 1

    Judecătoriile judecă:

    1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe;

    2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

    3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

    ART. 2

    Tribunalele judecă:

    1. în primă instanţă:

    a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani;

    b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei;

    b^1) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;

    c) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;

    d) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;

    e) procesele şi cererile în materie de expropriere;

    f) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;

    g) *** Abrogat

    h) *** Abrogat

    i) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;

    j) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine;

    2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă instanţă, în cazurile expres prevăzute de lege;

    3. ca instanţe de recurs, recursurile în cazurile expres prevăzute de lege;

    4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

    ART. 3

    Curţile de apel judecă:

    1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;

    2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii şi tribunale în primă instanţă;

    2^1. ca instanţe de recurs, recursurile în cazurile expres prevăzute de lege;

    3. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

    ART. 4

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

    1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

    2. recursurile în interesul legii;

    3. *** Abrogat

    4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.

    ART. 4^1

    Competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu arbitrajul reglementat de cartea IV aparţine instanţei care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond, în lipsa unei convenţii arbitrale.

    TITLUL II

    Competenţa teritorială

    ART. 5

    Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.

    ART. 6

    Când pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau care urmează să se execute în acel loc.

    ART. 7

    Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.

    Cererea se poate face şi la instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.

    Cererea împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii, iar, în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În acest din urmă caz, reclamantul va putea cere instanţei numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaţilor.

    ART. 8

    Cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale, se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul.

    Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate la alin. 1 se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la judecătoria sectorului 4.

    ART. 9

    Cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în caz când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

    ART. 10

    În afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe:

    1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;

    2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;

    3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;

    4. în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;

    5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;

    6. în cererile împotriva unei femei căsătorite*) care are reşedinţa obişnuită deosebită de aceea a soţului, instanţa reşedinţei femeii;

    7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului;

    8. în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.

------------

    *) Textul trebuie considerat abrogat implicit ca urmare a consacrării principiului constituţional al egalităţii sexelor.

    ART. 11

    În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află:

    1. domiciliul asiguratului;

    2. bunurile asigurate;

    3. locul unde s-a produs accidentul.

    Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.

    Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în materie de asigurări maritime şi fluviale.

    ART. 12

    Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

    ART. 13

    Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele.

    Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare din instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul.

    ART. 14

    În materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

    1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

    2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

    3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

    ART. 15

    Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal.

    ART. 16

    Cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului.

    TITLUL III

    Dispoziţii speciale

    ART. 17

    Cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

    ART. 18

    În cererile pentru constatarea existenţei sau neexistenţei vreunui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având de obiect executarea prestaţiunii.

    ART. 18^1

    Instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

    ART. 19

    Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.

    TITLUL IV

    Conflictele de competenţă

    ART. 20

    Există conflict de competenţă:

    1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi pricină;

    2. când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină.

    ART. 21

    Instanţa, înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă, va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului.

    ART. 22

    Conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal.

    Dacă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie şi un tribunal, sau între două tribunale, competentă este curtea de apel respectivă.

    Dacă cele două instanţe în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul între două curţi de apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    Există conflict de competenţă, în sensul art. 20, şi în cazul în care el se iveşte între instanţe judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională. În acest caz, conflictul de competenţă se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict, dispoziţiile art. 21 fiind aplicabile.

    Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Hotărârea este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare.

    ART. 23

    Când, din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina.

    TITLUL V

    Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor

    ART. 24

    Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.

    De asemenea nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.

    ART. 25

    Judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe şeful lui şi să se abţină de la judecarea pricinii.

    ART. 26

    Abţinerea se propune de judecător şi se judecă potrivit normelor prevăzute de art. 30, 31 şi 32.

    ART. 27

    Judecătorul poate fi recuzat:

    1. când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;

    2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

    3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;

    4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

    5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;

    6. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

    7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;

    8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;

    9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

    ART. 28

    Nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore, curator sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale, când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.

    ART. 29

    Propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri.

    Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

    Judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine.

    ART. 30

    Recuzarea judecătorului se hotărăşte de instanţa respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat.

    În cazul când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, precum şi în cazul când recuzarea priveşte pe toţi judecătorii unei instanţe, aceasta se judecă de instanţa la care se îndreaptă calea de atac respectivă.

    Recuzarea tuturor membrilor unei secţii a Curţii Supreme de Justiţie se judecă de o altă secţie a Curţii Supreme de Justiţie.

    ART. 31

    Instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat numai dacă găseşte de cuviinţă.

    Nu se admite interogatoriul sau jurământul*) ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

    În cursul judecării cererii de recuzare nu se va face nici un act de procedură.

------------

    *) Conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 "jurământul" - ca mijloc de probă - se elimină din tot cuprinsul Codului de procedură civilă.

    ART. 32

    Încheierea asupra recuzării se citeşte în şedinţă publică.

    Dacă recuzarea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii.

    Încheierea prin care s-a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie păstrate.

    ART. 33

    Instanţa superioară învestită cu judecarea cererii de recuzare în cazurile prevăzute de art. 30 alin. 2 va dispune trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad, în cazul când găseşte că cererea de recuzare este întemeiată.

    Dacă cererea este respinsă, pricina se înapoiază spre judecare instanţei inferioare.

    ART. 34

    Încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este supusă la nici o cale de atac.

    Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul.

    Când instanţa superioară de fond*) constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.

------------

    *) Instanţa superioară de fond este instanţa de apel.

    ART. 35

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 36

    Dispoziţiile prezentului titlu, în afară de art. 24 şi 27 pct. 7, se aplică şi procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor.

    TITLUL VI

    Strămutarea pricinilor

    ART. 37

    Când una din părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii sau asesorii populari*) ai instanţei, cealaltă parte poate cere strămutarea pricinii, la o altă instanţă de acelaşi grad.

    Strămutarea pricinii se mai poate cere pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică. Bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale.

------------

    *) Instituţia asesorilor populari a fost desfiinţată prin Legea nr. 45/1991 (Monitorul Oficial nr. 142 din 11 iulie 1991).

    ART. 38

    Strămutarea pentru motiv de rudenie sau afinitate trebuie cerută mai înainte de începerea oricărei dezbateri; cea întemeiată pe bănuiala legitimă sau siguranţă publică se poate cere în orice stare a pricinii.

    Strămutarea pentru siguranţă publică se poate cere numai de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    ART. 39

    Cererea de strămutare întemeiată pe motive de rudenie sau de afinitate se depune la instanţa imediat superioară.

    Cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    ART. 40

    Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu.

    Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective.

    În caz de admitere, pricina se trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad.

    Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate.

    Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. În cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

    Alineatul 6 *** Abrogat

    CARTEA a II-a

    Procedura contencioasă

    TITLUL I

    Părţile

    CAP. 1

    Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale

    ART. 41

    Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

    Asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.

    ART. 42

    Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.

    ART. 43

    Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii.

    Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia va putea însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte.

    ART. 44

    În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal.

    Dispoziţiile alin. 1 se aplică, în mod corespunzător, şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

    Numirea acestor curatori*) se va face de instanţa competentă să hotărască asupra cererii de chemare în judecată.

------------

    *) Numirea tutorelui şi a curatorului se face, potrivit art. 152 din Codul familiei (Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954), de către autoritatea tutelară, astfel încât instanţele nu mai pot numi direct pe curatori, ci sunt obligate a cere autorităţii tutelare competente numirea acestora.

    ART. 45

    Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

    În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 - 273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii.

    Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

    În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.

    Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. 1 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat.

    ART. 45^1

    Actele procesuale de dispoziţie reglementate de art. 246, 247 şi 271 - 273 sau de alte dispoziţii legale, făcute în orice proces de reprezentanţii persoanelor prevăzute la art. 45 alin. 1, nu vor împiedica judecata, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane.

    ART. 46

    Abrogat prin Decretul nr. 38 din 16 februarie 1959.

    CAP. 2

    Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte

    ART. 47

    Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţiune comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză.

    ART. 48

    Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi.

    Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile. Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie citaţi.

    CAP. 3

    Alte persoane care pot lua parte la judecată

    Secţiunea I

    Intervenţia

    ART. 49

    Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.

    Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său.

    Ea este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia.

    ART. 50

    Cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

    Ea se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor.

    Cu învoirea părţilor, intervenţia în interes propriu se poate face şi în instanţa de apel.

    ART. 51

    Cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs.

    ART. 52

    După ascultarea părţilor şi a celui care intervine, instanţa va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei.

    Încheierea nu se poate ataca decât o dată cu fondul.

    După încuviinţarea în principiu, instanţa va dispune comunicarea intervenţiei şi, în cazurile în care întâmpinarea este obligatorie, va fixa termenul în care aceasta va trebui depusă.

    ART. 53

    Cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine.

    ART. 54

    În intervenţia făcută în interesul uneia din părţi, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine.

    ART. 55

    Intervenţia se judecă o dată cu cererea principală. Când însă judecarea cererii ar fi întârziată prin intervenţia în interes propriu, instanţa poate hotărî despărţirea ei spre a fi judecată deosebit.

    ART. 56

    Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs.

    Secţiunea a II-a

    Chemarea în judecată a altor persoane

    ART. 57

    Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

    Cererea făcută de pârât se depune o dată cu întâmpinarea. Când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

    Cererea făcută de reclamant se depune cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe.

    Cererea va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice. La exemplarul cererii destinat celui chemat se vor alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.

    ART. 58

    Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.

    ART. 59

    În cazul prevăzut de art. 58, când pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată.

    În acest caz, judecata va urma numai între partea reclamantă şi cel chemat în judecată.

    Secţiunea a III-a

    Chemarea în garanţie

    ART. 60

    Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.

    În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să cheme în garanţie o altă persoană.

    ART. 61

    Cererea va fi făcută în condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată. Cererea făcută de pârât se va depune o dată cu întâmpinarea; când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

    Cererea de chemare în garanţie făcută de reclamant se poate depune, până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe.

    ART. 62

    Instanţa va dispune ca cererea să fie comunicată celui chemat în garanţie şi, dacă întâmpinarea este obligatorie, va fixa termenul în care aceasta urmează să fie depusă de cel chemat în garanţie.

    ART. 63

    Cererea de chemare în garanţie se judecă o dată cu cererea principală.

    Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecate deosebit.

    Secţiunea a IV-a

    Arătarea titularului dreptului

    ART. 64

    Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

    ART. 65

    Cererea privitoare la arătarea titularului dreptului va fi motivată şi se va depune o dată cu întâmpinarea, iar, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

    Cererea va fi comunicată celui arătat ca titular, împreună cu citaţia, copiile de pe cerere şi înscrisurile de la dosar.

    ART. 66

    Dacă cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată.

    Când cel chemat nu se înfăţişează sau tăgăduieşte arătările pârâtului, se vor aplica dispoziţiile art. 58.

    CAP. 4

    Reprezentarea părţilor în judecată

    ART. 67

    Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.

    Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.

    Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

    ART. 68

    Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor*).

    Dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă.

    Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privinţă; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru anumită instanţă.

    Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea.

    Asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor sau licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la al patrulea grad inclusiv.

    De asemenea asistarea de către avocat nu este cerută la judecătorii când partea este reprezentată prin soţ sau rudă până la al patrulea grad inclusiv.

------------

    *) A se vedea Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii.

    ART. 69

    Recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale.

    Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi.

    ART. 70

    Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie.

    ART. 71

    Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.

    ART. 72

    Renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţă în prezenţa părţii.

    Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de împlinirea termenelor căilor de atac.

    ART. 73

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    CAP. 5

    Asistenţa judiciară*)

    *) A se vedea, cu privire la asistenţa judiciară, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii.

    ART. 74

    Cel care nu e în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate cere asistenţă judiciară.

    ART. 75

    Asistenţa judiciară cuprinde:

    1. acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în condiţiile legii;

    2. apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor.

    Asistenţa judiciară poate fi încuviinţată oricând în cursul judecăţii, în totul sau numai în parte.

    ART. 76

    Cererea de asistenţă judiciară va fi făcută în scris instanţei de judecată.

    ART. 77

    Cererea trebuie să arate pricina la care se referă şi starea materială a părţii. Ea va fi însoţită de dovezi scrise privitoare la veniturile şi sarcinile acesteia.

    ART. 78

    Instanţa va cerceta cererea, putând cere lămuriri şi dovezi părţilor sau informaţii autorităţilor locale, apoi va dispune, fără dezbateri, prin încheiere, în camera de consiliu.

    Partea potrivnică poate oricând să înfăţişeze instanţei dovezi cu privire la starea adevărată a celui căruia i s-a încuviinţat cererea; asistenţa nu se suspendă în cursul noilor cercetări.

    Încheierea cu privire la cererea de asistenţă sau prin care s-a revenit asupra asistenţei încuviinţate nu este supusă nici unei căi de atac.

    ART. 79

    Dacă instanţa constată că cererea de asistenţă a fost făcută cu rea-credinţă, prin ascunderea adevărului, ea poate, revenind asupra asistenţei încuviinţate, să condamne partea la o amendă egală cu sumele de plata cărora a fost scutită.

    ART. 80

    Dreptul la asistenţă se stinge prin moartea părţii sau prin îmbunătăţirea stării sale materiale.

    ART. 81

    Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea asistenţei judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, şi vor fi urmărite potrivit legii. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligaţia de plată a acestor sume, constituie titlu executoriu. În cazul în care executarea este de competenţa organelor fiscale titlul executoriu va fi comunicat acestor organe, din oficiu, prin îngrijirea grefierului.

    Avocaţii numiţi apărători din oficiu au dreptul să ceară instanţei de judecată ca onorariul lor să fie pus în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale.

    TITLUL II

    Dispoziţii generale de procedură

    CAP. 1

    Cererile

    ART. 82

    Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura.

    În cazul în care, din orice motive, cererea nu poate fi semnată, judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va citi acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face menţiune pe cerere.

    Alineatul 3 *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    Alineatul 4 *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 83

    Când cererea este făcută prin mandatar, se va alătura procura în original sau în copie legalizată.

    Mandatarul avocat certifică el însuşi copia de pe procura sa.

    Reprezentantul legal va alătura copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calităţii sale.

    Alineatul 4 *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 84

    Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.

    CAP. 2

    Citaţiile şi comunicarea actelor de procedură

    ART. 85

    Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel.

    ART. 86

    Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul.

    Instanţa solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanţă, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.

    În cazul în care comunicarea potrivit alin. 1 nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.

    ART. 87

    Vor fi citaţi:

    1. statul, judeţul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept public, în persoana capului autorităţii la contenciosul sediului central al administraţiei respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administraţiei;

    2. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei;

    3. asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de conducere, la sediul administraţiei lor;

    4. *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    5. cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar;

    6. incapabilii, prin reprezentanţii lor legali.

    În caz de numire a unui curator special, citarea se va face prin acest curator;

    7. personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, cetăţenii români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflaţi în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe.

    Cetăţenii români, alţii decât cei prevăzuţi în alineatul precedent, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei care i-au trimis;

    8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire. Dispoziţiile art. 114^1 alin. 4 sunt aplicabile.

    Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt cunoscute, citarea se face potrivit art. 95.

    În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta;

    9. cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, potrivit art. 95;

    10. moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator special, numit de instanţă.*)

------------

    *) Numirea tutorelui şi curatorului se face, potrivit art. 116, 145 şi, respectiv, art. 152 din Codul familiei, de către autoritatea tutelară, astfel încât instanţele sunt obligate să ceară autorităţii tutelare numirea acestora.

    ART. 88

    Citaţia va cuprinde:

    1. numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;

    2. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;

    3. arătarea instanţei şi sediul ei;

    4. numele, domiciliul şi calitatea celui citat;

    5. numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;

    5^1. alte menţiuni prevăzute de lege;

    6. parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.

    Arătările de la punctele 2, 3, 4 şi 6 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

    ART. 89

    Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei.

    Înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură. Partea este însă în drept să ceară amânarea dacă nu i s-a înmânat citaţia în termen.

    ART. 90

    Înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat. Când acesta are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se poate face şi la locul acestor aşezări.

    Înmânarea se poate face oriunde, când cel citat primeşte citaţia.

    Pentru cei ce se găsesc sub arme, citaţia se înmânează la comandamentul superior cel mai apropiat.

    Pentru cei care alcătuiesc echipajul unui vas de comerţ, înmânarea se face, în lipsa unui domiciliu cunoscut, la căpitănia portului unde se găseşte înregistrat vasul.

    Pentru deţinuţi, înmânarea se face la administraţia închisorii.

    Pentru bolnavii aflaţi în spitale, ospicii ori sanatorii, la direcţia aşezământului.

    ART. 91

    Înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură, în cazurile prevăzute de art. 87 pct. 1, 2, 3, 5 şi 7, precum şi în cele prevăzute de art. 90 alin. 3, 4, 5 şi 6 sau atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat ori notar public*), se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care îşi va arăta în clar numele şi prenumele, precum şi calitatea, iar apoi va semna dovada.

------------

    *) A se vedea Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36 din 12 mai 1995.

    ART. 92

    Înmânarea citaţiei se va face personal celui citat, care va semna adeverinţa de primire, agentul însărcinat cu înmânarea certificând identitatea şi semnătura acestuia.

    Dacă cel citat, aflându-se la domiciliu, nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu voieşte ori nu poate să semneze adeverinţa de primire, agentul va lăsa citaţia în mâna celui citat sau, în cazul refuzului de primire, o va afişa pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre acestea proces-verbal.

    Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuieşte, agentul va înmâna citaţia, în primul caz, unei persoane din familie, sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul, sau care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa, iar, în celelalte cazuri, administratorului, portarului, ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte; persoana care primeşte citaţia va semna adeverinţa de primire, agentul certificându-i identitatea şi semnătura şi încheind proces-verbal despre cele urmate.

    Dacă persoanele arătate în alineatul precedent nu voiesc ori nu pot să semneze adeverinţa de primire, agentul va încheia proces-verbal, lăsând citaţia în mâna lor; dacă cei arătaţi nu voiesc să primească citaţia sau sunt lipsă, agentul va afişa citaţia, fie pe uşa locuinţei celui citat, fie, dacă nu are indicaţia apartamentului sau camerei locuite, pe uşa principală a clădirii, încheind de asemenea proces-verbal despre toate acestea.

    Înmânarea citaţiei nu se poate face unui minor sub 14 ani împliniţi sau unei persoane lipsite de judecată. Puterea de judecată este presupusă până la dovada contrarie.

    Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.

    ART. 92^1

    Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice, precum şi al asociaţiilor sau societăţilor care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată, la termen, lipsa oricărei persoane la sediul acestora.

    ART. 93

    În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

    ART. 94

    Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenit de nelocuit sau din alt motiv asemănător, agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa din timp partea despre această împrejurare, dispoziţiile art. 95 fiind aplicabile în mod corespunzător.

    ART. 95

    Când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate.

    Citarea prin publicitate se face afişându-se citaţia la uşa instanţei. Citaţia se publică şi în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit, în cazurile în care preşedintele tribunalului sau completului de judecată apreciază că o asemenea măsură este necesară.

    Afişarea, precum şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit se fac cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată pentru judecată. În cazurile urgente, preşedintele tribunalului sau completului de judecată va putea reduce acest termen la 5 zile.

    Dacă pârâtul se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, reclamantul putând fi sancţionat cu amendă şi obligat la despăgubiri, potrivit legii.

    ART. 96

    Partea prezentă în instanţă, în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor de procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în şedinţă. În acest caz, instanţa poate încuviinţa, la cerere, un termen pentru a lua cunoştinţă de acte.

    ART. 97

    Nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare legală, afară de cazuri grabnice, după încuviinţarea preşedintelui.

    ART. 98

    Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului.

    ART. 99

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 100

    Procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă:

    1. anul, luna şi ziua când a fost încheiat;

    2. numele celui care l-a încheiat;

    3. funcţiunea acestuia;

    4. numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel şi dacă actul de procedură a fost înmânat la locuinţa sa, ori a fost afişat pe uşa acestei locuinţe.

    5. arătarea instanţei de la care porneşte actul de procedură şi identificarea lui, iar pentru citaţii şi a termenului de înfăţişare;

    6. arătarea înscrisurilor comunicate;

    7. numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afişarea;

    8. semnătura celui care a încheiat procesul-verbal.

    Dacă cei care urmează să semneze dovada de primire sau procesul-verbal refuză sau nu pot s-o facă, se va face vorbire despre aceasta în cuprinsul procesului-verbal.

    Arătările de la punctele 1, 2, 4, 5, 7 şi 8 sunt prevăzute sub pedeapsa nulităţii.

    Procesul-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.

    CAP. 3

    Termenele

    ART. 101

    Termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.

    Termenele statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare.

    Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare.

    Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii.

    Termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

    ART. 102

    Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel.

    Termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o.

    ART. 103

    Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

    În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

    ART. 104

    Actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.

    CAP. 4

    Nulitatea actelor de procedură

    ART. 105

    Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.

    Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

    ART. 106

    Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.

    Judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură.

    ART. 107

    Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii.

    ART. 108

    Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii.

    Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce.

    Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.

    Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.

    CAP. 4^1

    Amenzi judiciare şi despăgubiri

    ART. 108^1

    Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol, va sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel:

    1. cu amendă judiciară de la 500.000 lei la 7.000.000 lei:

    a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri vădit netemeinice;

    b) formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;

    c) obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi;

    d) obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins cererea, a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit;

    e) contestarea, cu rea-credinţă, a scrierii sau semnăturii unui înscris;

    2. cu amendă judiciară de la 300.000 lei la 5.000.000 lei:

    a) neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor;

    b) neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea, ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;

    c) refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat, ori refuzul de a da lămuririle cerute;

    d) neluarea, de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei;

    e) neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă;

    f) refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei;

    g) cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură.

    Amenda nu se va aplica persoanelor la care se referă pct. 2 al alin. 1, dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin.

    ART. 108^2

    Nerespectarea de către oricare dintre părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată se sancţionează cu amendă de la 300.000 lei la 2.000.000 lei.

    Nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite se sancţionează de către preşedintele instanţei de executare, la cererea executorului, cu amendă de la 500.000 lei la 5.000.000 lei.

    O dată cu aplicarea sancţiunii se va stabili în ce constă abaterea săvârşită.

    ART. 108^3

    Cel care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute în art. 108^1 sau art. 108^2, la cererea părţii interesate va putea fi obligat de către instanţa de judecată ori, după caz, de către preşedintele instanţei de executare, la plata unei despăgubiri pentru paguba cauzată prin amânare.

    ART. 108^4

    Amenda şi despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia.

    ART. 108^5

    Împotriva încheierii prevăzute la art. 108^4 cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora.

    Cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii.

    Cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanţa de judecată ori de preşedintele instanţei de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea.

    TITLUL III

    Procedura înaintea primei instanţe

    CAP. 1

    Procedura înainte de judecată

    Secţiunea I

    Dispoziţii generale

    ART. 109

    Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.

    În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

    ART. 110

    Cererea pentru predarea unui imobil, la împlinirea termenului de locaţiune, poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.

    Se poate de asemenea cere, înainte de termen, executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau altei prestaţiuni periodice.

    Preşedintele mai poate încuviinţa, în general, înainte de împlinirea termenului, cereri pentru executarea la termen a unor obligaţiuni, ori de câte ori va socoti că cererile sunt îndreptăţite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.

    ART. 111

    Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

    Secţiunea a II-a

    Chemarea în judecată

    ART. 112

    Cererea de chemare în judecată va cuprinde:

    1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

    2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;

    3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.

    Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic;

    4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

    5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

    Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul.

    Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.

    Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.

    Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale, prin interogatoriul sau jurământul*) pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia.

    Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa martorilor;

    6. semnătura.

------------

    *) Conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 "jurământul" - ca mijloc de probă - se elimină din tot cuprinsul Codului de procedură civilă.

    ART. 113

    La cererea de chemare în judecată se vor alătura atâtea copii de pe cerere câţi pârâţi sunt.

    Dacă mai mulţi pârâţi au un singur reprezentant sau dacă pârâtul are mai multe calităţi juridice, se va comunica o singură copie de pe acţiune şi de pe înscrisuri şi se va înmâna o singură citaţie.

    ART. 114

    La primirea cererii de chemare în judecată preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte va verifica dacă aceasta întruneşte cerinţele prevăzute de lege. Când este cazul, reclamantului i se pune în vedere să completeze sau să modifice cererea şi să depună, potrivit art. 112 alin. 2 şi art. 113, cererea şi copii certificate de pe toate înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea.

    Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu este posibilă, cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un termen scurt. În cazul în care cererea a fost primită prin poştă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu menţiunea că, până la termenul acordat, urmează să facă completările sau modificările necesare.

    Acordarea termenului potrivit alin. 2 se face, în toate cazurile, cu menţiunea că neîndeplinirea în acest termen a obligaţiilor privind completarea sau modificarea cererii poate atrage suspendarea judecăţii potrivit art. 155^1.

    Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. 2, suspendarea judecăţii se pronunţă prin încheiere potrivit dispoziţiilor art. 339.

    În procesele în care, în condiţiile art. 47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, preşedintele instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia. Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art. 68 şi 114^1 fiind aplicabile în mod corespunzător. Dovada mandatului va fi depusă de către reclamant în condiţiile prevăzute de alin. 2, iar de către pârât, o dată cu întâmpinarea.

    ART. 114^1

    Preşedintele, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, fixează termenul de judecată pe care, sub semnătură, îl dă în cunoştinţă reclamantului prezent sau reprezentantului acestuia. Celelalte părţi vor fi citate potrivit legii.

    Preşedintele va dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului, o dată cu citaţia, copii de pe cerere şi de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

    Termenul de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin 5 zile.

    Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin citaţie pârâtul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligaţii, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

    Sub rezerva dezbaterii la prima zi de înfăţişare, preşedintele, cu ocazia fixării termenului prevăzut la alin. 1, dacă s-a solicitat prin cerere, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, precum şi orice alte măsuri pentru administrarea probelor.

    De asemenea, în condiţiile legii, preşedintele va putea încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt.

    Secţiunea a III-a

    Întâmpinarea

    ART. 115

    Întâmpinarea va cuprinde:

    1. excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea reclamantului;

    2. răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;

    3. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere; când va cere dovada cu martori, pârâtul va arăta numele şi locuinţa lor;

    4. semnătura.

    ART. 116

    La întâmpinare se vor ataşa atâtea copii de pe întâmpinare câţi reclamanţi sunt; de asemenea se va alătura acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, mai mult un rând de copii pentru instanţă.

    Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, sau un reclamant stă în judecată în mai multe calităţi juridice, se va depune la dosar pentru aceste părţi câte o singură copie.

    ART. 117

    Când sunt mai mulţi pârâţi, ei pot răspunde toţi împreună sau numai o parte din ei, printr-o singură întâmpinare.

    ART. 118

    Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

    Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

    În cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă; instanţa va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.

    Secţiunea a IV-a

    Cererea reconvenţională

    ART. 119

    Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională.

    Cererea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.

    Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu în prima zi de înfăţişare.

    Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului, spre acest sfârşit.

    ART. 120

    Cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală.

    Când însă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa o poate judeca deosebit.

    CAP. 2

    Şedinţele şi poliţia lor

    ART. 121

    Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel.

    Instanţa poate să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. În acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele.

    Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică.

    ART. 122

    Preşedintele exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe.

    Dacă nu mai este loc în sala de şedinţă, preşedintele poate înlătura pe cei ce ar veni mai târziu sau pe cei ce depăşesc numărul locurilor.

    Nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de şedinţă, afară numai dacă le poartă în vederea serviciului ce îndeplineşte în faţa instanţei.

    Acei care iau parte la şedinţă sunt obligaţi să aibă o purtare cuviincioasă. Acel ce vorbeşte instanţei trebuie să stea în picioare. Preşedintele poate încuviinţa excepţii de la această îndatorire.

    Pot fi îndepărtaţi din sală minorii şi persoanele care s-ar înfăţişa într-o ţinută necuviincioasă.

    Preşedintele poate chema la ordine orice persoană care tulbură mersul dezbaterilor. Dacă această chemare rămâne fără rezultat, el poate obliga pe tulburător să părăsească sala şi la nevoie va da ordin să fie scos din sală.

    Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă penală, se aplică dispoziţiile din Codul de procedură penală.

    Preşedintele poate să ordone îndepărtarea tuturor persoanelor din sală, dacă altfel nu se poate păstra ordinea.

    ART. 123

    Dacă printre cei îndepărtaţi din sală ar fi vreuna din părţi, înainte de închiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală şi, sub pedeapsa de nulitate, i se vor pune în vedere toate faptele esenţiale petrecute în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţi.

    Dispoziţia de mai sus nu se aplică în cazul când partea îndepărtată din şedinţă a fost asistată de un avocat, care a rămas mai departe în sală.

    ART. 124

    Dispoziţiile de mai sus se aplică în toate locurile unde judecătorii sunt chemaţi să-şi îndeplinească funcţiunile lor.

    CAP. 3

    Judecata

    Secţiunea I

    Înfăţişări şi dezbateri

    ART. 125

    Preşedintele va dispune să se întocmească pentru fiecare şedinţă o listă cu pricinile fixate să se judece în acea zi şi care va fi afişată la uşa sălii de şedinţă cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei.

    Pricinile declarate urgente şi cele rămase în divergenţă se vor judeca înaintea celorlalte.

    Părţile pot cere schimbarea rândului, dacă împricinaţii având pricini fixate înaintea lor nu se împotrivesc.

    ART. 126

    Părţile pot cere instanţei, la începutul şedinţei, amânarea pricinilor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Această amânare se poate face şi de un singur judecător.

    ART. 127

    Pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel.

    ART. 128

    Preşedintele deschide, suspendă şi ridică şedinţa.

    Preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamantului şi în urmă pârâtului.

    În caz de trebuinţă, preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l mărgini în timp de fiecare dată.

    ART. 129

    Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

    Judecătorul, în tot cursul procesului, conduce desfăşurarea acestuia, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi are puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile necesare judecării cererii. De asemenea, el are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

    În cazul în care părţile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat sau de mandatarii prevăzuţi la art. 68 alin. 5, judecătorul le va da îndrumări cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le revin în proces.

    Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

    Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

    În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

    ART. 130

    Judecătorii sau părţile pot pune întrebări martorilor sau experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate însă încuviinţa ca aceştia să pună întrebările direct.

    ART. 131

    În faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor. În acest scop ei pot solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate.

    Dacă părţile se împacă, judecătorul va constata condiţiile împăcării în cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 273 sunt aplicabile.

    ART. 132

    La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.

    Cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:

    1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

    2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;

    3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;

    4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.

    Reclamantul va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare la cererea reconvenţională şi a propune dovezile în apărare.

    ART. 133

    Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.

    Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea.

    ART. 134

    Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

    ART. 135

    Cererea reconvenţională şi introducerea unei alte persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părţile consimt să se judece împreună.

    ART. 136

    Excepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică.

    ART. 137

    Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

    Excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

    ART. 138

    Dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei, afară de cazurile:

    1. abrogat;

    2. când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea;

    3. când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;

    4. când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.

    În cazurile prevăzute la pct. 2 şi 4, partea adversă are dreptul la contraprobă numai asupra aceluiaşi aspect.

    În cazul amânării, partea este obligată, sub pedeapsa decăderii, să depună, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, copii certificate de pe înscrisurile invocate.

    ART. 139

    Partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la şedinţă originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ţine seama de înscris.

    Dacă partea potrivnică nu poate să-şi dea seama de exactitatea copiei faţă cu originalul înfăţişat în şedinţă, judecătorul va putea acorda un termen scurt, obligând partea să depună originalul în păstrarea grefei.

    ART. 140

    Înscrisurile depuse de părţi rămân dobândite judecăţii şi nu se mai pot retrage fără învoirea părţii potrivnice.

    Înscrisurile depuse în original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate de grefa instanţei, la care s-a făcut depunerea.

    ART. 141

    Când se tăgăduieşte exactitatea traducerii în limba română sau a scrierii cu litere latine, făcută de parte, instanţa poate dispune ca traducerea sau scrierea cu litere latine să se facă de un traducător autorizat sau, în lipsă, de o persoană de încredere, în care caz se vor aplica dispoziţiile privitoare la experţi.

    Pârâtul va face această cerere prin întâmpinare, iar reclamantul la primul termen de înfăţişare.

    ART. 142

    Dacă partea sau martorul nu cunoaşte limba română, se va folosi un traducător autorizat sau, în lipsă, o persoană de încredere, în care caz se vor aplica dispoziţiile privitoare la experţi.

    Judecătorul poate îndeplini funcţiunea de traducător fără a depune jurământ.

    ART. 143

    Când cel ce urmează a fi ascultat este mut sau surd şi nu poate fi înţeles, va fi pus să scrie răspunsul. Dacă nu ştie să scrie, se va folosi un interpret, aplicându-se dispoziţiile privitoare la experţi.

    ART. 144

    Când cel obligat să semneze declaraţiile făcute nu vrea sau nu poate să semneze, se va face arătare în actul de procedură.

    ART. 144^1

    În cazurile în care potrivit prevederilor Codului familiei, instanţa de judecată urmează a asculta un copil minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Dacă, faţă de împrejurările cauzei, instanţa găseşte potrivit, ea va asculta copilul minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă.

    ART. 145

    Dezbaterile în continuare vor fi fixate în şedinţe deosebite, chiar în afara orelor statornicite pentru judecarea pricinilor.

    ART. 146

    Părţile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune concluzii sau prescurtări chiar fără să fie obligate. Ele vor fi înregistrate.

    ART. 147

    Dezbaterile urmate în şedinţă se vor trece în încheierea de şedinţă, care va fi semnată de judecători şi de grefier.

    ART. 148

    La cerere, grefa va elibera copii de pe încheierea de şedinţă, de pe hotărâre sau dispozitiv sau de pe celelalte înscrisuri aflate la dosar.

    Copiile de pe încheieri, dispozitiv sau hotărâri se vor putea elibera numai după ce acestea au fost semnate de toţi judecătorii, sub pedeapsa pentru grefieri de a fi urmăriţi ca falsificatori.

    În cazul când dezbaterile s-au urmat în şedinţă secretă, alte persoane decât părţile nu pot dobândi copii de pe încheieri, expertize sau declaraţii de martori decât cu încuviinţarea preşedintelui.

    ART. 149

    Instanţa va încuviinţa stenografierea dezbaterilor, în total sau în parte, la cererea părţii. În acest caz se vor aplica dispoziţiile privitoare la experţi.

    ART. 150

    Când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise.

    ART. 151

    Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri.

    ART. 152

    Dacă, la orice termen fixat pentru judecată, se înfăţişează numai una din părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, putând primi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.

    ART. 153

    Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la o înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele ulterioare.

    Această dispoziţie nu se aplică:

    1. în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată;

    2. în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu;

    3. în cazul când procesul se repune pe rol;

    4. în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.

    Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţiile nu poate fi preschimbat decât pentru motive temeinice şi cu citarea părţilor. Citarea acestora se face în termen scurt, în camera de consiliu. Soluţionarea cererii de preschimbare a primului termen de judecată este de competenţa preşedintelui instanţei, a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului care îl înlocuieşte. În cursul judecării procesului cererea de preschimbare a termenului se soluţionează de către completul de judecată.

    ART. 154

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 155

    Amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor nu se poate încuviinţa decât o singură dată în cursul instanţei.

    După o asemenea amânare, judecata, dacă părţile nu stăruiesc, va fi suspendată şi nu va fi redeschisă decât după plata sumelor prevăzute de legea timbrului pentru redeschiderea pricinilor.

    Instanţa este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de amândouă părţile pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala părţilor; este socotită ca atare cererea de amânare la care cealaltă parte s-ar putea împotrivi.

    ART. 155^1

    Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate. Dispoziţiile art. 108^3 sunt aplicabile.

    La cererea părţii, judecata va fi reluată dacă obligaţiile la care se referă alin. 1 au fost îndeplinite şi, potrivit legii, aceasta poate continua. Dispoziţiile art. 155 alin. 2 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 156

    Instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.

    Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

    ART. 157

    Pricinile în care procedura este îndeplinită şi care nu se pot judeca din lipsă de timp vor fi amânate, la cererea uneia din părţi, la un termen scurt pentru când părţile nu se vor mai cita. Aceste pricini vor fi judecate cu precădere.

    Secţiunea a II-a

    Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat

    ART. 158

    Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.

    Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului.

    Dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.

    Trimiterea dosarului, după caz, instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către partea care a obţinut declararea necompetenţei.

    Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

    ART. 159

    Necompetenţa este de ordine publică:

    1. când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;

    2. când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad;

    3. când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura;

    ART. 160

    În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

    ART. 161

    Când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale a părţii sau când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri.

    Dacă lipsurile nu se împlinesc, instanţa va anula cererea.

    ART. 162

    Excepţiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.

    ART. 163

    Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe.

    Această excepţie se va putea ridica de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond.

    Dacă excepţia este primită, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi învestită, iar în cazul când pricinile se află în judecata unor instanţe de grade deosebite, la instanţa cu grad mai înalt.

    ART. 164

    Părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură.

    Întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o.

    Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestită, afară numai dacă amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe.

    Când una din pricini este de competenţa unei instanţe, şi părţile nu o pot înlătura, întrunirea se va face la acea instanţă.

    ART. 165

    În orice stare a judecăţii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una din ele este în stare de a fi judecată.

    ART. 166

    Excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.

    Secţiunea a III-a

    Administrarea dovezilor

    & 1. Dispoziţii generale

    ART. 167

    Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere.

    Ele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

    Dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp.

    Când dovada cu martori a fost încuviinţată în condiţiile art. 138, dovada contrară va fi cerută sub pedeapsa decăderii în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă părţile sunt de faţă.

    Partea lipsă la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară dovada contrarie la şedinţa următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfăţişează.

    ART. 168

    Încheierea prin care se încuviinţează dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite, precum şi mijloacele de dovadă încuviinţate pentru dovedirea lor.

    Administrarea dovezilor se va face în ordinea statornicită de instanţă.

    Când o parte renunţă la dovezile ce a propus, cealaltă parte poate să şi le însuşească.

    ART. 169

    Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel.

    Când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini, prin delegaţie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. Dacă felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează dovada poate fi scutită de citarea părţilor.

    ART. 170

    Când s-a încuviinţat o cercetare locală, expertiză sau dovadă cu martori, partea care a propus-o este obligată ca, în termen de 5 zile de la încuviinţare, să depună suma statornicită de instanţă pentru cheltuielile de cercetare, drumul şi despăgubirea martorilor sau plata expertului; recipisa se va depune la grefa instanţei.

    Când s-au încuviinţat părţilor dovezi potrivit dispoziţiilor art. 138 pct. 2 şi 4, termenul de mai sus poate fi prelungit până la 15 zile.

    Neîndeplinirea acestor obligaţii atrage decăderea, pentru acea instanţă, din dovada încuviinţată.

    Depunerea sumei se va putea însă face şi după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.

    ART. 171

    Partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice.

    & 2. Dovada cu înscrisuri

    ART. 172

    Când partea învederează că partea potrivnică deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui.

    Cererea de înfăţişare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părţilor sau dacă însăşi partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris ori dacă, după lege, ea este obligată să înfăţişeze înscrisul.

    ART. 173

    Instanţa va respinge cererea de înfăţişare a înscrisului, în întregime sau în parte, în cazurile:

    1. când cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul personale;

    2. când înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra secretul;

    3. când înfăţişarea ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane, ori ar expune-o dispreţului public.

    ART. 174

    Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu-l înfăţişează la cererea instanţei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris.

    ART. 175

    Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane, instanţa va dispune aducerea lui în termenul fixat în acest scop. Cel care deţine înscrisul este îndreptăţit să refuze aducerea acestuia în cazurile prevăzute de art. 173.

    Înfăţişarea şi aducerea înscrisului se fac pe cheltuiala părţii care a cerut dovada; suma de plată va fi stabilită prin încheiere irevocabilă.

    ART. 176

    Instanţa nu va putea cere trimiterea cărţilor funciare şi a planurilor, a registrelor autorităţilor, precum şi a înscrisurilor originale depuse la instanţe sau notari publici.

    Cercetarea acestor înscrisuri se va face, cu citarea părţilor, de un magistrat delegat sau, dacă înscrisul se găseşte în altă localitate, prin delegaţie, de către instanţa respectivă.

    & 3. Verificarea de scripte

    ART. 177

    Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura.

    Moştenitorii sau urmaşii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde a fi înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau semnătura acestuia.

    ART. 178

    Când una din părţi declară că nu recunoaşte fie scrisul, fie semnătura, instanţa va păşi la verificarea înscrisului.

    Spre acest sfârşit, preşedintele instanţei va obliga pe cel căruia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie şi să semneze sub dictarea sa, părţi din înscris.

    Refuzul de a scrie va putea fi socotit ca o recunoaştere a scrisului.

    ART. 179

    Dacă instanţa, după verificarea înscrisului cu scrisul sau semnătura făcută în faţa ei sau cu alte înscrisuri, nu este lămurită, va dispune ca verificarea să se facă prin expert, obligând părţile să depună de îndată înscrisuri pentru verificare.

    Se primesc ca atare:

    1. înscrisurile autentice;

    2. înscrisurile private, netăgăduite de părţi;

    3. partea din înscris netăgăduită;

    4. scrisul sau semnătura făcută înaintea instanţei.

    Înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de preşedinte, grefier şi părţi.

    Părţile iau cunoştinţă de înscrisuri în şedinţă.

    ART. 180

    Dacă una din părţi declară că scrisul sau semnătura este falsă şi cealaltă parte nu este de faţă, instanţa va dispune înfăţişarea părţilor în persoană, la alt termen, când partea care a invocat înscrisul va arăta mijloacele sale de apărare şi va depune înscrisul pentru verificare.

    Părţile pot fi reprezentate şi prin mandatari cu procură specială, dacă dovedesc o împiedicare bine întemeiată.

    ART. 181

    Preşedintele va constata, prin proces-verbal, starea materială a înscrisului defăimat, dacă există pe el ştersături, adăugiri sau îndreptări, apoi îl va semna, spre neschimbare şi-l va încredinţa grefei, după ce va fi semnat de grefier şi de părţi.

    Dacă părţile nu vor sau nu pot să semneze, se va face arătare în procesul-verbal.

    ART. 182

    La ziua fixată, preşedintele întreabă partea care a înfăţişat înscrisul dacă înţelege să se folosească de el.

    Dacă partea lipseşte, nu voieşte să răspundă sau declară că nu se mai foloseşte de înscris, acesta va fi înlăturat.

    Dacă partea care a defăimat înscrisul ca fals lipseşte sau nu voieşte să răspundă sau nu stăruie în declaraţie, înscrisul va fi socotit ca recunoscut.

    ART. 183

    Dacă partea care defaimă înscrisul ca fals arată pe autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda judecata pricinii, înaintând înscrisul procurorului împreună cu procesul-verbal ce se va încheia.

    ART. 184

    Când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă.

    ART. 185

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    & 4. Dovada cu martori

    ART. 186

    Când instanţa a încuviinţat dovada cu martori, ea va dispune ascultarea acelora care au fost propuşi prin cerere şi întâmpinare.

    În cazurile prevăzute de art. 138 pct. 2 şi 4, lista martorilor se va depune, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare.

    Înlocuirea martorilor nu se va încuviinţa decât în caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate, în care caz lista se va depune în termenul şi sub pedeapsa mai sus-arătate.

    Decăderea din dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 170 se acoperă dacă aceştia se înfăţişează la termenul fixat pentru ascultarea lor.

    ART. 187

    Instanţa va putea mărgini numărul martorilor propuşi.

    ART. 188

    Împotriva martorului care lipseşte la prima citare instanţa poate emite mandat de aducere.

    În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen.

    Dacă, după mandatul de aducere, martorul nu se înfăţişează, instanţa va putea păşi la judecată.

    Instanţa poate încuviinţa ascultarea martorului la locuinţa sa, când acesta este împiedicat de a veni în instanţă.

    ART. 189

    Nu pot fi ascultaţi ca martori:

    1. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;

    2. soţul, chiar despărţit;

    3. interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi;

    4. cei condamnaţi pentru jurământ*) sau mărturie mincinoasă.

    Părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. 1 pct. 1 şi 2.

-----------

    *) Conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 "jurământul" - ca mijloc de probă - se elimină din tot cuprinsul Codului de procedură civilă.

    ART. 190

    În pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ se vor putea asculta rudele şi afinii mai sus-arătaţi, în afară de descendenţi.

    ART. 191

    Sunt scutiţi de a fi martori:

    1. slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii publici*) şi orice alţi muncitori pe care legea îi obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul îndeletnicirii;

    2. funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate;

    3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe vreuna dintre persoanele arătate în art. 189 la pct. 1 şi 2 la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.

------------

    *) A se vedea Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36 din 12 mai 1995.

    ART. 192

    Preşedintele, înainte de a lua mărturia, va cere martorilor să arate:

    1. numele, îndeletnicirea, locuinţa şi vârsta;

    2. dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad;

    3. dacă se află în serviciul uneia din părţi;

    4. dacă este în judecată, în duşmănie sau în legături de interes cu vreuna din părţi.

    ART. 193

    Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".

    În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie.

    Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.

    Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. 2.

    Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: "Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu".

    Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: "Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu".

    Situaţiile la care se referă alin. 3, 4, 5 şi 6 se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor.

    După depunerea jurământului, preşedintele va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

    Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia scrisă.

    Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; i se atrage însă atenţia să spună adevărul.

    ART. 194

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 195

    Copilul mai mic de 14 ani şi persoanele care din pricina debilităţii mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ, pot fi ascultate, însă la aprecierea depoziţiei, instanţa va ţine seama de situaţia specială a martorului.

    ART. 196

    Fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultaţi neputând fi de faţă.

    Ordinea ascultării martorilor va fi statornicită de preşedinte, ţinând seama şi de cererea părţilor.

    După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă până la sfârşitul cercetării, afară numai dacă instanţa hotărăşte altfel. Martorul nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate folosi însă de însemnări cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.

    ART. 197

    Martorii pot fi din nou întrebaţi, dacă instanţa găseşte de cuviinţă.

    Martorii ale căror arătări nu se potrivesc vor fi din nou întrebaţi, fiind puşi faţă.

    Dacă instanţa găseşte că întrebarea pusă de parte nu poate să ducă la dezlegarea pricinii, este jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire e oprită de lege, nu o va încuviinţa. Instanţa, la cererea părţii, va trece în încheierea de şedinţă atât întrebarea cât şi motivul pentru care s-a înlăturat.

    ART. 198

    Mărturia se va scrie de grefier, după dictarea preşedintelui sau a judecătorului delegat, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprins. Dacă martorul nu voieşte sau nu poate să semneze, se face vorbire despre aceasta.

    Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi martor, sub pedeapsă de a nu fi ţinute în seamă.

    Locurile nescrise din declaraţie trebuie împlinite cu linii, astfel încât să nu se poată adăuga nimic.

    ART. 199

    Dacă din cercetare reiese bănuieli puternice de mărturie mincinoasă sau de mituire de martor, instanţa va încheia proces-verbal şi va trimite pe martor în faţa autorităţilor penale.

    ART. 200

    Martorul poate cere să i se plătească cheltuielile de drum şi să fie despăgubit după starea sau îndeletnicirea sa şi potrivit cu depărtarea domiciliului şi timpul pierdut.

    Încheierea instanţei este executorie.

    & 5. Expertiza

    ART. 201

    Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea expertizei la instanţă să aibă loc conform dispoziţiilor art. 209.

    Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.

    În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv. Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau în şedinţă publică, părţile fiind îndreptăţite să pună şi ele întrebări.

    Dispoziţiile referitoare la expertiză, cu excepţia celor privind aducerea cu mandat, sancţionarea cu amendă şi obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin. 2 şi 3.

    La efectuarea expertizei în condiţiile alin. 2 pot participa şi experţi desemnaţi de părţi, dacă prin lege nu se dispune altfel.

    ART. 202

    Dacă părţile nu se învoiesc asupra numirii experţilor, ei se vor numi de către instanţă, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de pe lista întocmită de biroul local de expertiză.

    Încheierea de numire va stabili şi plata experţilor.

    ART. 203

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 204

    Experţii se pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii.

    Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare.

    Recuzările se judecă în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a expertului.

    ART. 205

    Dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu mandat şi sancţionarea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă aplicabile experţilor.

    Dacă expertul nu se înfăţişează, instanţa poate dispune înlocuirea lui.

    Alineatul 3 *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 206

    Expertul, precum şi cei solicitaţi să-şi exprime punctul de vedere potrivit art. 201 alin. 3 vor depune următorul jurământ: <<Jur că îmi voi îndeplini cu cinste şi nepărtinire însărcinarea încredinţată de instanţa de judecată. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!>> Dispoziţiile art. 193 alin. 2 - 7 sunt aplicabile în mod corespunzător.

    Pentru depunerea jurământului ei vor fi chemaţi în camera de consiliu, îndată după numire, fără citarea părţilor. Instanţa va constata depunerea jurământului prin încheiere.

    ART. 207

    Dacă experţii pot să-şi dea de îndată părerea, vor fi ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va trece într-un proces-verbal, întocmit potrivit art. 198.

    ART. 208

    Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului.

    Părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării.

    ART. 209

    Expertul numit este dator să-şi depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

    Alineatul 2 *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    Alineatul 3 *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 210

    Când sunt mai mulţi experţi cu păreri deosebite lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.

    ART. 211

    Experţii sunt datori să se înfăţişeze înaintea instanţei spre a da lămuriri ori de câte ori li se va cere, caz în care au dreptul la despăgubiri, ce se vor stabili prin încheiere executorie.

    ART. 212

    Dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

    Expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.

    ART. 213

    Experţii care vor cere sau vor primi mai mult decât plata statornicită se vor pedepsi pentru luare de mită.

    La cererea experţilor, ţinându-se seama de lucrare, instanţa le va putea mări plata cuvenită prin încheiere executorie dată cu citarea părţilor.

    ART. 214

    Dacă expertiza se face de o altă instanţă prin delegaţie, numirea experţilor şi statornicirea plăţii ce li se cuvine se va putea lăsa în sarcina acestei instanţe.

    & 6. Cercetarea la faţa locului

    ART. 215

    În cazul când instanţa va socoti de trebuinţă, va putea hotărî ca în întregul ei sau numai unul din magistraţi să meargă la faţa locului spre a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt care se vor arăta prin încheiere.

    ART. 216

    Cercetarea la faţa locului se va face cu citarea părţilor, putându-se asculta martorii şi experţii pricinii.

    Despre cele urmate la faţa locului se va încheia proces-verbal.

    ART. 217

    Când instanţa merge la faţa locului, va fi însoţită de procuror, în cazurile în care prezenţa acestuia este cerută de lege.

    & 7. Interogatoriul

    ART. 218

    Se va putea încuviinţa chemarea la interogatoriu, când este privitor la fapte personale, care, fiind în legătură cu pricina, pot duce la dezlegarea ei.

    ART. 219

    Cel chemat va fi întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte.

    Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, precum şi partea potrivnică pot pune de-a dreptul întrebări celui chemat la interogatoriu.

    Partea nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.

    Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, se va putea fixa un nou termen pentru interogatoriu.

    ART. 220

    Reprezentantul legal poate fi chemat personal la interogatoriu pentru actele încheiate şi faptele săvârşite de el în această calitate.

    ART. 221

    Răspunsurile la interogatoriu vor fi trecute pe aceeaşi foaie cu întrebările. Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de preşedinte, grefier, de cel care l-a propus, precum şi de partea care a răspuns după ce a luat cunoştinţă de cuprins. Tot astfel vor fi semnate adăugirile, ştersăturile sau schimbările aduse, sub pedeapsă de a nu fi ţinute în seamă.

    Dacă părţile nu voiesc sau nu pot să semneze, se va face arătare în josul interogatoriului.

    ART. 222

    Statul şi celelalte persoane juridice de drept public, precum şi persoanele juridice de drept privat, vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica.

    Se exceptează societăţile comerciale de persoane, ai căror asociaţi cu drept de reprezentare vor fi citaţi personal la interogatoriu.

    ART. 223

    Partea care are domiciliu în străinătate va putea fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată.

    În acest caz, interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice. Dacă mandatarul este avocat, procura specială certificată de acesta este îndestulătoare.

    ART. 224

    Instanţa poate încuviinţa luarea interogatoriului la locuinţă, dacă partea este împiedicată de a veni în faţa instanţei.

    ART. 225

    Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

    & 8. Jurământul

    Textele art. 226 - 234 inclusiv au fost abrogate prin Decretul nr. 208 din 12 august 1950.

    & 9. Asigurarea dovezilor

    ART. 235

    Oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri, mobile sau imobile, sau să dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.

    Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul când pârâtul îşi dă învoirea.

    ART. 236

    Cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării, iar în timpul judecăţii, la instanţa care judecă pricina.

    Partea va arăta în cerere dovezile a căror administrare o pretinde, faptele ce voieşte să dovedească, precum şi primejdia întârzierii sau învoirea pârâtului.

    Pârâtul nu este obligat să depună întâmpinare. Instanţa va hotărî prin încheiere dată în camera de consiliu.

    În caz de primejdie în întârziere, instanţa va putea încuviinţa cererea şi fără citarea părţilor.

    ART. 237

    Administrarea dovezii va putea fi făcută de îndată sau la termenul ce se va fixa.

    ART. 238

    Încheierea instanţei este executorie şi poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

    Încheierea dată în timpul judecării unei pricini nu poate fi atacată decât o dată cu fondul.

    ART. 239

    Orice persoană care are interes să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor va putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea să delege un executor judecătoresc din aceeaşi circumscripţie să constate la faţa locului această stare de fapt.

    Preşedintele poate încuviinţa facerea constatării fără înştiinţarea aceluia împotriva căruia se cere.

    Procesul-verbal de constatare va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă.

    El va face dovada până la dovada contrarie.

    ART. 240

    În caz de primejdie în întârziere, administrarea dovezii şi constatarea prin executori judecătoreşti se vor putea face şi în zilele de sărbătoare şi chiar în afara orelor legale, cu încuviinţarea anume a magistratului.

    ART. 241

    Dovezile administrate în condiţiile mai sus prevăzute pot să fie folosite şi de partea care nu a cerut administrarea lor.

    Cheltuielile făcute cu administrarea dovezilor vor fi ţinute în seamă de instanţa care judecă pricina în fond.

    Secţiunea a IV-a

    Suspendarea judecăţii

    ART. 242

    Instanţa va suspenda judecata:

    1. când amândouă părţile o cer;

    2. dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii.

    Cu toate acestea pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă.

    ART. 243

    Judecata pricinilor se suspendă de drept:

    1. prin moartea uneia din părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor;

    2. prin interdicţie sau punere sub curatelă a unei părţi până la numirea tutorelui sau curatorului;

    3. prin moartea mandatarului uneia din părţi, întâmplată cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării;

    4. prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului;

    5. prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

    Faptele arătate mai sus nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă ele s-au ivit după închiderea dezbaterilor.

    ART. 244

    Instanţa poate suspenda judecata:

    1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;

    2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

    Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.

    ART. 244^1

    Asupra suspendării judecării procesului instanţa, în toate cazurile, se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.

    Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

    ART. 245

    Judecata reîncepe:

    1. prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi, când ea s-a suspendat prin învoirea părţilor sau prin lipsa lor;

    2. prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar sau, după caz, a părţii interesate, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute de art. 243.

    Secţiunea a V-a

    Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept

    ART. 246

    Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.

    Renunţarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel.

    Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

    Când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.

    ART. 247

    În caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor.

    Renunţarea la drept se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi, atât în prima instanţă cât şi în apel.

    Renunţarea se poate face în şedinţă sau prin înscris autentic.

    Hotărârea se dă fără drept de apel.

    Când renunţarea este făcută în instanţă de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării.

    Secţiunea a VI-a

    Perimarea

    ART. 248

    Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor*) dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.

    Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părţii, cererea n-a ajuns încă la instanţa competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată.

    În materie comercială termenul de perimare este de şase luni.

------------

    *) Codul familiei foloseşte termenul de "cei lipsiţi de capacitate" în loc de "incapabili".

    ART. 249

    Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

    ART. 250

    Cursul perimării este suspendat cât timp dăinuieşte suspendarea judecării, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute de art. 244, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.

    În cazurile prevăzute de art. 243, cursul perimării este suspendat timp de 3 luni de la data când s-au petrecut faptele care au prilejuit suspendarea judecăţii, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare.

    Perimarea se suspendă de asemenea pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa.

    ART. 251

    În cazul când sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi împreună, cererea de perimare sau actul de procedură întrerupător de perimare al unuia foloseşte şi celorlalţi.

    ART. 252

    Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii interesate. Preşedintele instanţei va cita de urgenţă părţile şi va dispune ca grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.

    Perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, în camera de consiliu sau în şedinţă publică.

    Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.

    ART. 253

    Dacă instanţa constată că perimarea nu a operat, pronunţă o încheiere, care poate fi atacată o dată cu fondul procesului.

    Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.

    ART. 254

    Perimarea are drept urmare că toate actele de procedură făcute în acea instanţă nu-şi produc efectele.

    Când, însă, se face o nouă cerere de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor.

    CAP. 4

    Hotărârile

    Secţiunea I

    Dispoziţii generale

    ART. 255

    Hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc "sentinţe", iar hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii ori în anulare se numesc "decizii".

    Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc "încheieri".

    ART. 256

    După sfârşitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu.

    După chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţiune sau cu cel mai tânăr dintre asesorii populari*), el pronunţându-se cel din urmă.

------------

    *) Instituţia asesorilor populari a fost desfiinţată prin Legea nr. 45/1991 (Monitorul Oficial nr. 142 din 11 iulie 1991).

    ART. 257

    Dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile*).

    La instanţele de fond, părerile vor trebui să fie totdeauna motivate înainte de judecarea divergenţei, afară de cazul când judecata se face chiar în ziua când s-a ivit divergenţa.

    Dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergenţă; dacă, după judecarea divergenţei, vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult, sunt datori să se unească într-o singură părere.

    Judecătorii pot reveni asupra părerilor lor, care au pricinuit divergenţa.

    După judecarea punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea pricinii.

    Dispoziţiile alin. 3 se aplică prin asemănare şi în cazurile în care completele de judecată sunt alcătuite în număr fără soţ.

------------

    *) A se vedea şi art. 18 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în Monitorul Oficial nr. 197 din 13 august 1992.

    ART. 258

    După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.

    El se pronunţă de preşedinte, în şedinţă, chiar în lipsa părţilor.

    După pronunţarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale.

    Dispozitivul hotărârii se consemnează într-un registru special, ţinut de fiecare instanţă.

    ART. 259

    Abrogat prin Decretul nr. 132 din 19 iunie 1952.

    ART. 260

    Dacă instanţa nu poate hotărî de îndată, pronunţarea se va amâna pentru un termen pe care preşedintele îl va anunţa şi care nu va putea fi mai mare de 7 zile.

    Judecătorul care a luat parte la judecată este îndreptăţit să se pronunţe, chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanţei, afară de cazul când i-a încetat calitatea de magistrat sau este suspendat din funcţie. În acest caz procesul se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca acestea să pună din nou concluzii în faţa instanţei legal constituite.

    ART. 261

    Hotărârea se dă în numele legii*) şi va cuprinde:

    1. arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;

    2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

    3. obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor;

    4. arătarea concluziilor procurorului;

    5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

    6. dispozitivul;

    7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;

    8. arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului. Lipsa semnăturilor poate fi complinită oricând în cursul procesului.

    În cazul în care, după pronunţare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, preşedintele instanţei o va semna în locul său, iar dacă cel în imposibilitate să semneze este grefierul, hotărârea va fi semnată de grefierul şef, făcându-se menţiune despre cauza care a împiedicat pe judecător sau pe grefier să semneze hotărârea.

    Hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Comunicarea se va face în termen de 7 zile de la pronunţarea hotărârii.

------------

    *) A se vedea şi art. 9 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în Monitorul Oficial nr. 197 din 13 august 1992.

    ART. 262

    În cazurile în care judecătorii pot da termen pentru executarea hotărârii, ei vor face aceasta, prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi motivele pentru care au încuviinţat termenul.

    ART. 263

    Debitorul nu va putea cere termen, nici nu va putea să se bucure de termenul ce i s-a dat, dacă bunurile lui se vând după cererea altui creditor, dacă este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte cunoscută sau dacă prin fapta sa a micşorat garanţiile ce a dat prin contract creditorului său, sau dacă nu a dat garanţiile făgăduite.

    ART. 264

    Când motivarea hotărârii nu se poate face până la data pronunţării, ea se va face în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare. Dacă instanţa a fost alcătuită din mai mulţi magistraţi, preşedintele va putea însărcina pe unul dintre ei cu redactarea hotărârii.

    Părerea judecătorilor rămaşi în minoritate va trebui redactată în acelaşi timp cu hotărârea.

    ART. 265

    Adăugirile, ştersăturile sau schimbările în cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecător, sub pedeapsă de a nu fi ţinute în seamă.

    ART. 266

    Hotărârea se va face în două exemplare originale, din care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune, spre conservare, la dosarul de hotărâri al instanţei.

    Pentru judecătorii, preşedintele va putea încuviinţa ca în locul celui de-al doilea exemplar al sentinţei să se treacă într-un registru dispozitivul ei, semnat de judecătorul şi grefierul care au luat parte la judecată.

    Hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul când aceasta este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului.

    ART. 267

    După pronunţarea hotărârii, partea poate renunţa în instanţă la calea de atac, făcându-se arătare despre aceasta într-un proces-verbal, semnat de preşedinte şi de grefier.

    Renunţările se pot face şi în urmă, prin înfăţişarea părţii înaintea preşedintelui sau prin înscris autentic.

    ART. 268

    Încheierile premergătoare vor fi date cu acelaşi număr de voturi ca şi hotărârile.

    Judecătorii nu sunt legaţi prin aceste încheieri.

    Ei sunt legaţi de acele încheieri care, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei.

    Orice dispoziţie luată de instanţă prin încheiere va fi motivată.

    ART. 269

    Hotărârile vor fi învestite cu formula executorie, după cum urmează:

    "Noi, Preşedintele României"

    (Aici urmează cuprinsul hotărârii)

    "Dăm împuternicire şi ordonăm agenţilor administrativi şi ai forţei publice să execute această (hotărâre); procurorilor să stăruie pentru aducerea ei la îndeplinire. Spre credinţă, prezenta (hotărâre) s-a semnat de ........ (Urmează semnătura preşedintelui şi a grefierului)".

    Hotărârea învestită se va da numai părţii care a câştigat sau reprezentantului ei.

    ART. 269^1

    Abrogat prin Legea nr. 59 din 23 iulie 1993.

    Secţiunea a II-a

    Hotărârile parţiale

    ART. 270

    Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia, va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii.

    Secţiunea a III-a

    Hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor

    ART. 271

    Părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărâre care să consfinţească învoiala lor.

    Dacă părţile se înfăţişează la ziua fixată pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită, chiar de un singur judecător, urmând ca hotărârea să fie dată de instanţă în şedinţă.

    Dacă ele se înfăţişează într-o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.

    ART. 272

    Învoiala va fi înfăţişată în scris şi va alcătui dispozitivul hotărârii.

    Alineatul 2 *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 273

    Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel.

    Secţiunea a IV-a

    Cheltuielile de judecată

    ART. 274

    Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

    Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.

    Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

    ART. 275

    Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

    ART. 276

    Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

    ART. 277

    Dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.

    Secţiunea a V-a

    Executarea vremelnică

    ART. 278

    Hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:

    1. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;

    2. despăgubiri pentru accidente de muncă;

    3. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;

    3^1. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;

    4. reparaţii grabnice;

    5. punerea sau ridicarea sigiliilor ori facerea inventarului;

    6. pricini privitoare la posesiune, numai în ce priveşte posesiunea;

    7. în cazul prevăzut de art. 270;

    8. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.

    ART. 279

    Instanţa poate încuviinţa executarea vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie vădită în întârziere; în acest caz instanţa va putea obliga la darea unei cauţiuni.

    Executarea vremelnică nu se poate încuviinţa:

    1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă;

    2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.

    Cererea de executare vremelnică se va putea face şi verbal în instanţă până la închiderea dezbaterilor.

    Dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi făcută din nou în apel.

    ART. 280

    Cererea pentru suspendarea executării vremelnice se va putea face fie o dată cu apelul fie deosebit în tot cursul instanţei de apel.

    Cererea se va depune la prima instanţă sau instanţa de apel, în care caz se va alătura în copie legalizată dispozitivul hotărârii.

    Cererea de suspendare se va judeca de instanţa de apel. Dispoziţiile art. 403 alin. 3 sunt aplicabile.

    Suspendarea va putea fi încuviinţată numai cu dare de cauţiune, al cărei cuantum îl va fixa instanţa.

    Până la dezlegarea cererii de suspendare aceasta va putea fi încuviinţată vremelnic, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. 4.

    Secţiunea a VI-a

    Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii

    ART. 281

    Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

    Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar să dea anumite lămuriri.

    În cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii.

    ART. 281^1

    În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. Cererea poate fi formulată în termenul prevăzut de lege pentru declararea, după caz, a apelului sau recursului împotriva acelei hotărâri.

    Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor.

    Încheierea se va ataşa la hotărâre atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.

    ART. 281^2

    Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.

    Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată. Prevederile art. 281^1 alin. 3 se aplică în mod corespunzător.

    Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.

    ART. 281^3

    Încheierile pronunţate în temeiul art. 281 şi 281^1, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art. 281^2 sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea.

    Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii.

    TITLUL IV

    Apelul

    CAP. 1

    Termenul şi formele apelului

    ART. 282

    Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie şi tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, dacă prin lege nu se prevede altfel.

    Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

    Apelul împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare.

    ART. 282^1

    Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

    Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel.

    ART. 283

    Partea care a renunţat expres la apel cu privire la o hotărâre nu mai are dreptul de a face apel.

    ART. 284

    Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

    Termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută o dată cu somaţia de executare.

    Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.

    Pentru procuror termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii.

    Apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.

    ART. 285

    Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor.

    Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute la alin. 1. Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu.

    Apelul nu constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii.

    ART. 286

    Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată.

    ART. 287

    Cererea de apel va cuprinde:

    1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

    2. arătarea hotărârii care se atacă;

    3. motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;

    4. dovezile invocate în susţinerea apelului;

    5. semnătura.

    Cerinţele de la pct. 2 şi 5 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la pct. 3 şi 4, sub sancţiunea decăderii. Aceste cerinţe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii, în condiţiile prevăzute de art. 133 alin. 2.

    Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 112 pct. 5.

    ART. 288

    La cererea de apel se vor alătura atâtea copii câţi intimaţi sunt.

    Apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.

    Preşedintele va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile.

    Cu toate acestea, apelul va fi trimis de îndată dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea executării hotărârii primei instanţe.

    ART. 289

    Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul, va fixa termen de înfăţişare, potrivit dispoziţiilor art. 114^1, şi va dispune citarea părţilor.

    Totodată, preşedintele va dispune să se comunice intimatului, o dată cu citaţia, o copie de pe cererea şi de pe motivele de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

    Dispoziţiile art. 113 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător.

    Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel.

    ART. 290

    Când apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost repartizate la secţii deosebite, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită.

    ART. 291

    În cazul când intimatul nu a primit, în termenul prevăzut de art. 114^1, comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinare.

    Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor art. 114^1 alin. 3 sau 4, după caz.

    ART. 292

    Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

    În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

    ART. 293

    Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare.

    Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută la alin. 1 rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal.

    ART. 293^1

    În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile art. 293 se aplică în mod corespunzător.

    CAP. 2

    Judecarea apelului

    ART. 294

    În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

    Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea, se va putea solicita compensaţia legală.

    ART. 295

    Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

    Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

    ART. 296

    Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte la aceasta ori sunt aplicabile dispoziţiile art. 293 sau 293^1.

    ART. 297

    În cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă.

    Dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă. În acest caz, precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare.

    ART. 298

    Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu.

    TITLUL V

    Căile extraordinare de atac

    CAP. 1

    Recursul

    Secţiunea I

    Termenul şi formele recursului

    ART. 299

    Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător.

    Recursul se soluţionează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel.

    În situaţiile în care, potrivit dispoziţiilor prezentului cod sau ale legii speciale, încheierile sau alte hotărâri pronunţate de instanţele judecătoreşti sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competenţa instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea în cauză sau, după caz, de competenţa instanţei expres prevăzute de lege.

    ART. 300

    Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege.

    La cerere, instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate şi în alte cazuri decât cele la care se referă alin. 1.

    Suspendarea la cerere a executării hotărârii poate fi acordată numai după depunerea unei cauţiuni ce se va stabili, prin încheiere, cu ascultarea părţilor în camera de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt, chiar înainte de primul termen de judecată, dacă este cazul. Dispoziţiile art. 403 alin. 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător.

    Alineatul 4 *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    Pentru motive temeinice instanţa poate reveni asupra suspendării acordate, dispoziţiile alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător. Cauţiunea se eliberează recurentului de îndată, dacă intimatul declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea recurentului la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în urma exercitării recursului.

    ART. 301

    Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 284 alin. 2 - 4 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 302

    Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.

    ART. 302^1

    Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni:

    a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

    b) indicarea hotărârii care se atacă;

    c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

    d) semnătura.

    La cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii.

    ART. 303

    Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

    Termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

    Alineatul 3 *** Abrogat

    În cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va depune o copie de pe motivele de casare pentru procuror.

    Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.

    După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.

    ART. 304

    Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate:

    1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;

    2. când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii;

    3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;

    4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

    5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2;

    6. dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

    7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

    8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;

    9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;

    10. când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii;

    11. *** Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 304^1

    Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.

    ART. 305

    În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

    ART. 306

    Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. 2.

    Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.

    Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

    ART. 307

    Abrogat prin Legea nr. 59 din 23 iulie 1993.

    ART. 308

    Preşedintele instanţei, după ce va constata că procedura de comunicare a hotărârii a fost îndeplinită, va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs.

    Intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.

    După fixarea termenului de judecată preşedintele completului va întocmi un raport asupra recursului sau va desemna un alt membru al completului în acest scop. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie raportul poate fi întocmit şi de un magistrat-asistent.

    Raportorul va verifica dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 304 şi va arăta poziţia jurisprudenţei şi a doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată.

    Raportul va trebui depus la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de ziua înfăţişării.

    Secţiunea a II-a

    Judecarea recursului şi efectele casării

    ART. 309

    Preşedintele va da cuvântul părţilor după citirea raportului.

    Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principală sau recurent.

    ART. 310

    Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen.

    ART. 311

    Hotărârea casată nu are nici o putere.

    Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

    ART. 312

    Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.

    În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în tot sau în parte.

    Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi 10, iar casarea, pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.

    În caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.

    Cu toate acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.

    În caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanţa va trimite dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii, iar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 va respinge cererea ca inadmisibilă.

    Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.

    ART. 313

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii.

    ART. 314

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

    ART. 315

    În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

    Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.

    După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

    La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.

    ART. 316

    Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

    CAP. 1^1

    Contestaţia în anulare

    ART. 317

    Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

    1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;

    2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

    Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

    ART. 318

    Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

    Alineatul 2 *** Abrogat

    ART. 319

    Contestaţia se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

    Contestaţia se poate face înainte de începerea executării şi în tot timpul ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

    ART. 319^1

    Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 403 alin. 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 320

    Contestaţia se judecă de urgenţă şi cu precădere.

    Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

    Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.

    ART. 321

    Nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintâi.

    CAP. 2

    Revizuirea hotărârilor

    ART. 322

    Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

    1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;

    2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

    3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;

    4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;

    5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

    6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere;

    7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

    Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs. În cazul când una dintre instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă;

    8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

    9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

    ART. 323

    Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere.

    În cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecătoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care a dat prima hotărâre.

    ART. 324

    Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti:

    1. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 alin. 1, de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la punctul 7 alin. 2 de la pronunţarea ultimei hotărâri;

    2. în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3, de la cel din urmă act de executare;

    3. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;

    4. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

    5. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6, de la comunicarea hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste din urmă două cazuri termenul fiind de 6 luni.

    În cazul art. 322 pct. 8 termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării.

    Pentru motivul prevăzut la art. 322 pct. 9, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.

    ART. 325

    Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 403 alin. 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 326

    Cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.

    Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

    Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

    ART. 327

    Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre.

    Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.

    ART. 328

    Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

    Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.

    TITLUL VI

    Recursul în interesul legii

    ART. 329

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

    Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

    Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate.

    ART. 330 *** Abrogat

    ART. 330^1 *** Abrogat

    ART. 330^2 *** Abrogat

    ART. 330^3 *** Abrogat

    ART. 330^4 *** Abrogat

    CARTEA a III-a

    Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase

    ART. 331

    Cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti, sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor de procedură mai jos arătate.

    ART. 332

    Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o lucrare sau o pricină în curs la o instanţă sau pe care aceasta a dezlegat-o, ori dacă au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe, se vor îndrepta la acea instanţă.

    ART. 333

    Cererea va cuprinde numele şi domiciliul celui care o face şi ale persoanelor pe care acesta cere să fie chemate înaintea instanţei, precum şi arătarea pe scurt a obiectului, motivarea cererii şi semnătura.

    Ea va fi însoţită de înscrisurile pe care se sprijină.

    ART. 334

    Instanţa îşi verifică competenţa din oficiu, putând cere părţii lămuririle necesare.

    Dacă instanţa se declară necompetentă va trimite dosarul instanţei în drept să hotărască.

    ART. 335

    Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge.

    ART. 336

    Încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie.

    Ea este supusă apelului.

    Termenul de apel va curge de la pronunţare, pentru cei care au fost de faţă, şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit.

    Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii.

    Apelul se face într-un singur exemplar, neînsoţit de copii.

    Executarea încheierii poate fi suspendată de instanţa de apel cu sau fără cauţiune.

    Apelul şi recursul se judecă în camera de consiliu.

    ART. 337

    Încheierile nu au puterea lucrului judecat.

    ART. 338

    Procedura prevăzută în articolele de mai sus se întregeşte cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.

    Materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute în cuprinsul cărţii de faţă.

    ART. 339

    Procedura necontencioasă se aplică şi în cazurile în care legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios.

    În aceste cazuri, preşedintele este ţinut să pronunţe încheierea în termen de cel mult 3 zile de la primirea cererii.

    Apelul împotriva încheierii date de preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul împotriva încheierii date de preşedintele tribunalului sau al curţii de apel se judecă de completul instanţei respective.

    CARTEA a IV-a

    Despre arbitraj

    CAP. 1

    Dispoziţii generale

    ART. 340

    Persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.

    ART. 340^1

    Arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiţi constituie, în sensul dispoziţiilor de faţă, tribunalul arbitral.

    ART. 341

    Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, încheiată conform cu prevederile cap. II.

    Sub rezerva respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale, conţinutul şi forma hotărârii arbitrale şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

    În lipsa unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de urmat aşa cum va socoti mai potrivit.

    Dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispoziţiile ce urmează.

    ART. 341^1

    Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de arbitraj sau de o terţă persoană.

    ART. 342

    Pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanţa de judecată, care în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă.

    În cazul în care părţile au încheiat convenţia arbitrală în cursul judecării litigiului la o instanţă judecătorească, aceasta devine competentă să soluţioneze cererile prevăzute în alin. 1.

    Instanţa va soluţiona aceste cereri de urgenţă şi cu precădere, cu procedura ordonanţei preşedinţiale.

    CAP. 2

    Convenţia arbitrală

    ART. 343

    Convenţia arbitrală se încheie, în scris, sub sancţiunea nulităţii.

    Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis.

    ART. 343^1

    Prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

    Validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.

    ART. 343^2

    Prin compromis părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

    ART. 343^3

    Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti.

    Tribunalul arbitral îşi verifică propria sa competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364.

    ART. 343^4

    În cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în instanţa judecătorească, aceasta îşi verifică competenţa.

    Instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă:

    a) pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală;

    b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;

    c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

    În celelalte cazuri, instanţa judecătorească, la cererea uneia dintre părţi, se va declara necompetentă, dacă va constata că există convenţie arbitrală.

    În caz de conflict de competenţă, hotărăşte instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei înaintea căreia s-a ivit conflictul.

    CAP. 3

    Arbitrii. Constituirea tribunalului arbitral. Termenul şi locul arbitrajului

    ART. 344

    Poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetăţenie română, care are capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor.

    ART. 345

    Părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de doi ori de mai mulţi arbitri.

    Dacă părţile n-au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul - desemnat de cei doi arbitri.

    Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, părţile care au interese comune vor numi un singur arbitru.

    ART. 346

    Este nulă clauza din convenţia arbitrală care prevede dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitru în locul celeilalte părţi sau de a avea mai mulţi arbitri decât cealaltă parte.

    ART. 347

    Arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau înlocuiţi conform convenţiei arbitrale.

    Când arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiţi prin convenţia arbitrală şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj invită cealaltă parte, în scris, să procedeze la numirea lor.

    În comunicare se arată numele, domiciliul şi, pe cât posibil, datele personale şi profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea să recurgă la arbitraj, precum şi enunţarea succintă a pretenţiilor şi a temeiului lor.

    ART. 348

    Partea căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să transmită, la rândul său, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, după caz, numele, domiciliul şi, pe cât posibil, datele personale şi profesionale ale arbitrului desemnat de ea.

    ART. 349

    Acceptarea însărcinării de arbitru trebuie să fie făcută în scris şi comunicată părţilor în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire.

    ART. 350

    Cei doi arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului, în termen de 10 zile de la ultima acceptare. Supraarbitrul se va conforma prevederilor art. 349.

    ART. 351

    În caz de neînţelegere între părţi cu privire la numirea arbitrului unic sau dacă o parte nu numeşte arbitrul ori dacă cei doi arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la arbitraj poate cere instanţei judecătoreşti să procedeze la numirea arbitrului ori, după caz, a supraarbitrului.

    Încheierea de numire se va da în termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea părţilor. Ea nu este supusă căilor de atac.

    ART. 351^1

    Arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoială independenţa şi imparţialitatea sa. Cauzele de recuzare sunt cele prevăzute pentru recuzarea judecătorilor. Poate constitui o cauză de recuzare şi neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau a altor condiţii privitoare la arbitri, prevăzute în convenţia arbitrală.

    O parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze survenite după numire.

    Persoana care ştie că în privinţa sa există o cauză de recuzare este obligată să înştiinţeze părţile şi pe ceilalţi arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut.

    Această persoană nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părţile, înştiinţate potrivit alineatului precedent, comunică în scris că înţeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are dreptul să se abţină de la judecarea litigiului, fără ca abţinerea să însemne recunoaşterea cauzei de recuzare.

    ART. 351^2

    Recuzarea trebuie să fie cerută, sub sancţiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoştinţă de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare.

    Cererea de recuzare se soluţionează de instanţa judecătorească, prevăzută de art. 342, cu citarea părţilor şi a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare. Încheierea nu este supusă căilor de atac.

    ART. 352

    În caz de vacanţă, pentru orice cauză, recuzare, revocare, abţinere, renunţare, împiedicare, deces, şi dacă nu s-a numit un supleant sau dacă acesta este împiedicat să-şi exercite însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui.

    ART. 353

    Arbitrii sunt răspunzători de daune, în condiţiile legii:

    a) dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;

    b) dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;

    c) dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor;

    d) dacă încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.

    ART. 353^1

    În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, toate atribuţiile ce revin instanţei judecătoreşti în temeiul dispoziţiilor din prezentul capitol se exercită de acea instituţie, conform regulamentului său, afară numai dacă acel regulament prevede altfel.

    ART. 353^2

    Tribunalul arbitral se consideră constituit pe data ultimei acceptări a însărcinării de arbitru, de supraarbitru sau, după caz, de arbitru unic.

    Data acceptării este cea a expedierii prin poştă a comunicării prevăzute de art. 349.

    ART. 353^3

    Dacă părţile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale.

    Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate instanţei judecătoreşti prevăzute de art. 342.

    Părţile pot consimţi în scris la prelungirea termenului arbitrajului.

    De asemenea, tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului cu cel mult două luni.

    Termenul se prelungeşte de drept cu două luni în cazul prevăzut de art. 360^3, precum şi în cazul decesului uneia dintre părţi.

    Trecerea termenului prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului afară de cazul în care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea.

    ART. 354

    Părţile stabilesc locul arbitrajului. În lipsa unei asemenea prevederi, locul arbitrajului se stabileşte de tribunalul arbitral.

    CAP. 4

    Sesizarea tribunalului arbitral. Cuprinsul cererii de arbitrare. Întâmpinarea. Cererea reconvenţională

    ART. 355

    Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, care va cuprinde:

    a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului, numărul de telefon, contul bancar;

    b) numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se dovada calităţii;

    c) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta;

    d) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;

    e) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;

    f) numele şi domiciliul membrilor tribunalului arbitral;

    g) semnătura părţii.

    Cererea se poate face şi printr-un proces-verbal încheiat în faţa tribunalului arbitral şi semnat de părţi sau numai de reclamant, precum şi de arbitri.

    ART. 356

    Reclamantul va comunica pârâtului, precum şi fiecărui arbitru, copie de pe cererea de arbitrare şi de pe înscrisurile anexate.

    ART. 356^1

    În termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitrare, pârâtul va face întâmpinare cuprinzând excepţiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum şi, în mod corespunzător, celelalte menţiuni prevăzute în art. 355, pentru cererea de arbitrare.

    Excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfăţişare. Dispoziţiile art. 358^12 alin. 3 rămân aplicabile.

    Dacă prin nedepunerea întâmpinării litigiul se amână, pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare.

    Dispoziţiile art. 356 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 357

    Dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului, derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere reconvenţională.

    Cererea reconvenţională va fi introdusă în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de înfăţişare şi trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală.

    CAP. 5

    Procedura arbitrală

    ART. 358

    În întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii.

    ART. 358^1

    Comunicarea între părţi sau către părţi a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, hotărârilor arbitrale şi încheierilor de şedinţă se face prin scrisoare recomandată cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Informaţiile şi înştiinţările pot fi făcute şi prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care permite stabilirea probei comunicării şi a textului transmis.

    Înscrisurile pot fi înmânate şi personal părţii, sub semnătură.

    Dovezile de comunicare se depun la dosar.

    ART. 358^2

    Îndată după expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării, tribunalul arbitral verifică stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere şi, dacă va socoti necesar, va dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului.

    După această verificare şi, dacă este cazul, după completarea dosarului, tribunalul arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului şi dispune citarea părţilor.

    ART. 358^3

    Între data primirii citaţiei şi termenul de dezbatere trebuie să existe un interval de timp de cel puţin 15 zile.

    ART. 358^4

    Părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de orice persoană.

    ART. 358^5

    Neprezentarea părţii legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, afară numai dacă partea lipsă nu va cere, cel mai târziu până în preziua dezbaterii, amânarea litigiului pentru motive temeinice, încunoştinţând în acelaşi termen şi cealaltă parte, precum şi arbitrii. Amânarea se poate acorda o singură dată.

    ART. 358^6

    Oricare dintre părţi poate cere în scris ca soluţionarea litigiului să se facă în lipsa sa, pe baza actelor de la dosar, art. 358^3 rămânând însă aplicabil.

    ART. 358^7

    Dacă ambele părţi, deşi legal citate, nu se prezintă în termen, tribunalul arbitral va soluţiona litigiul în afară de cazul în care s-a cerut amânarea pentru motive temeinice. Tribunalul arbitral poate, de asemenea, să amâne judecarea litigiului, citând părţile, dacă apreciază că prezenţa lor la dezbatere este necesară.

    ART. 358^8

    Înaintea sau în cursul arbitrajului oricare dintre părţi poate cere instanţei judecătoreşti competente să încuviinţeze măsuri asigurătoare şi măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt.

    La această cerere se vor anexa, în copie, cererea de arbitrare sau, în lipsă, dovada comunicării prevăzute de art. 347 alin. 2 şi 3, precum şi convenţia arbitrală.

    Încuviinţarea acestor măsuri va fi adusă la cunoştinţa tribunalului arbitral de către partea care le-a cerut.

    ART. 358^9

    În cursul arbitrajului, măsurile asigurătoare şi măsurile vremelnice, ca şi constatarea anumitor împrejurări de fapt, pot fi încuviinţate şi de tribunalul arbitral. În caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se dispune de către instanţa judecătorească.

    ART. 358^10

    Fiecare dintre părţi are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază în litigiu pretenţia sau apărarea.

    În vederea soluţionării litigiului, tribunalul arbitral poate cere părţilor explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege.

    ART. 358^11

    Administrarea probelor se efectuează în şedinţa tribunalului arbitral. Acesta poate dispune ca administrarea probelor să fie efectuată în faţa unui arbitru din compunerea tribunalului arbitral.

    Ascultarea martorilor şi a experţilor se face fără prestare de jurământ.

    Tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere şi nici să aplice sancţiuni martorilor sau experţilor. Pentru luarea acestor măsuri părţile se pot adresa instanţei judecătoreşti prevăzute de art. 342.

    Aprecierea probelor se face de către arbitri potrivit intimei lor convingeri.

    ART. 358^12

    Orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de înfăţişare, trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.

    Orice cereri ale părţilor şi orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul termen de înfăţişare.

    Probele care nu au fost cerute cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare nu vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului, afară de cazurile în care:

    a) necesitatea probei ar reieşi din dezbateri;

    b) administrarea probei nu pricinuieşte amânarea soluţionării litigiului.

    ART. 358^13

    Dezbaterile arbitrale vor fi consemnate în încheierea de şedinţă.

    Orice dispoziţie a tribunalului arbitral va fi consemnată în încheiere şi va fi motivată.

    Încheierea de şedinţă va cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 361 lit. a) şi b), şi următoarele menţiuni:

    a) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;

    b) cererile şi susţinerile părţilor;

    c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;

    d) dispozitivul;

    e) semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 360^2.

    Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul încheierilor şi de actele dosarului. La cererea părţilor sau din oficiu tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de şedinţă, printr-o altă încheiere. Părţilor li se comunică, la cerere, copie de pe încheierea de şedinţă.

    CAP. 6

    Cheltuielile arbitrale

    ART. 359

    Cheltuielile pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, precum şi onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părţilor, arbitrilor, experţilor, martorilor, se suportă potrivit înţelegerii dintre părţi.

    În lipsa unei asemenea înţelegeri, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte.

    ART. 359^1

    Tribunalul arbitral poate evalua, în mod provizoriu, cuantumul onorariilor arbitrilor şi poate obliga părţile să consemneze suma respectivă prin contribuţie egală.

    Părţile pot fi obligate solidar la plată.

    Dacă pârâtul nu-şi îndeplineşte obligaţia care îi revine potrivit alin. 1, în termenul stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna întreaga sumă, urmând ca prin hotărârea arbitrală să se stabilească cuantumul onorariilor cuvenite arbitrilor, precum şi modul de suportare de către părţi.

    De asemenea, tribunalul arbitral poate obliga părţile sau pe fiecare dintre ele la avansarea altor cheltuieli arbitrale.

    ART. 359^2

    Tribunalul arbitral poate să nu dea curs arbitrajului până la consemnarea, avansarea sau plata sumelor prevăzute în prezentul capitol.

    ART. 359^3

    La cererea oricăreia dintre părţi, instanţa judecătorească prevăzută de art. 342 va examina temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitral şi va stabili cuantumul onorariilor arbitrilor şi al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum şi modalităţile de consemnare, avansare sau de plată.

    ART. 359^4

    Plata onorariilor arbitrilor se va face după comunicarea către părţi a hotărârii arbitrale.

    Dacă arbitrajul se întrerupe, fără a se pronunţa hotărâre, onorariile arbitrilor pentru activitatea depusă se reduc în mod corespunzător.

    ART. 359^5

    Orice diferenţă în plus sau în minus de cheltuieli arbitrale se regularizează cel mai târziu prin hotărârea arbitrală şi se plăteşte până la comunicarea către părţi sau până la depunerea acesteia la instanţa judecătorească. Neplata diferenţei atrage suspendarea comunicării sau depunerii hotărârii arbitrale.

    ART. 359^6

    În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum şi celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se plătesc conform regulamentului acelei instituţii.

    CAP. 7

    Hotărârea arbitrală

    ART. 360

    Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al normelor de drept aplicabile, ţinând seama când este cazul şi de uzanţele comerciale.

    Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate.

    ART. 360^1

    În toate cazurile, pronunţarea trebuie să fie precedată de deliberarea în secret, cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, consemnându-se în hotărâre această participare.

    Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în termenul arbitrajului.

    ART. 360^2

    Când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr fără soţ de arbitri, hotărârea se ia cu majoritate de voturi. Arbitrul care a avut o altă părere îşi va redacta şi va semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină.

    ART. 360^3

    Când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu soţ de arbitri şi aceştia nu se înţeleg asupra soluţiei, se va proceda la numirea unui supraarbitru conform înţelegerii dintre părţi sau, în lipsă, conform art. 351. Supraarbitrul numit se va uni cu una dintre soluţii, o va putea modifica sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar numai după ascultarea părţilor şi a celorlalţi arbitri.

    ART. 361

    Hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă:

    a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;

    b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;

    c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;

    d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;

    e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;

    f) dispozitivul;

    g) semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 360^2.

    ART. 362

    Dacă prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi poate solicita, în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii, completarea ei. Hotărârea de completare se dă cu citarea părţilor.

    Greşelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi greşelile de calcul, pot fi rectificate, la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termenul prevăzut de alin. 1 sau din oficiu, printr-o încheiere de îndreptare.

    Hotărârea de completare sau încheierea de îndreptare face parte integrantă din hotărârea arbitrală.

    Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de completarea sau îndreptarea hotărârii.

    ART. 363

    Hotărârea arbitrală va fi comunicată părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei.

    La cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul arbitral îi va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii, în condiţiile alin. 1.

    Hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.

    ART. 363^1

    În termen de 20 de zile de la data comunicării hotărârii, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la instanţa judecătorească prevăzută de art. 342 ataşând şi dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale.

    În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la acea instituţie.

    CAP. 8

    Desfiinţarea hotărârii arbitrale

    ART. 364

    Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive:

    a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;

    b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;

    c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;

    d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

    e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353^3;

    f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

    g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;

    h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;

    i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

    ART. 364^1

    Părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.

    Renunţarea la acest drept se poate face, însă, după pronunţarea hotărârii arbitrale.

    ART. 365

    Competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare instanţei judecătoreşti prevăzute de art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

    Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.

    Instanţa judecătorească va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale atacate cu acţiune în anulare numai după depunerea unei cauţiuni fixate de ea. Dispoziţiile art. 403 alin. 3 şi 4 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 366

    Instanţa judecătorească, admiţând acţiunea, va anula hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul este în stare de judecată, se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Dacă, însă, pentru a hotărî în fond este nevoie de noi probe, instanţa judecătorească se va pronunţa în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, hotărârea de anulare nu se va putea ataca decât o dată cu hotărârea asupra fondului.

    Hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs.

    CAP. 9

    Executarea hotărârii arbitrale

    ART. 367

    Hotărârea arbitrală este obligatorie. Ea se aduce la îndeplinire de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în hotărâre.

    ART. 367^1

    La cererea părţii câştigătoare, hotărârea arbitrală se învesteşte cu formulă executorie.

    Încheierea de învestire se dă de către instanţa judecătorească prevăzută de art. 342, fără citarea părţilor, în afară de cazul în care există îndoieli cu privire la regularitatea hotărârii arbitrale, când se vor cita părţile.

    ART. 368

    Hotărârea arbitrală învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.

    CAP. 10

    Arbitrajul internaţional

    ART. 369

    În sensul prezentului capitol, un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.

    ART. 369^1

    Prin convenţia arbitrală referitoare la un arbitraj internaţional, părţile pot stabili ca acesta să aibă loc în România sau într-o altă ţară.

    ART. 369^2

    În arbitrajul internaţional care se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părţi având dreptul să numească un număr egal de arbitri. Dispoziţiile art. 369^3 rămân aplicabile.

    Partea străină poate numi arbitri de cetăţenie străină.

    Părţile pot conveni ca arbitrul unic sau supraarbitrul să fie cetăţean al unui al treilea stat.

    ART. 369^3

    În arbitrajul internaţional, durata termenelor stabilite de art. 349, 350, 351^2, 358^3 şi 362 se dublează.

    ART. 369^4

    Dezbaterea litigiului în faţa tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit o înţelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită de tribunalul arbitral.

    Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător.

    Părţile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.

    ART. 369^5

    În afară de cazul în care părţile convin altfel, onorariile arbitrilor şi cheltuielile de deplasare ale acestora se suportă de partea care i-a numit; în cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului, aceste cheltuieli se suportă de părţi în cote egale.

    CAP. 11

    Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine

    ART. 370

    În sensul prezentului capitol, prin hotărâre arbitrală străină se înţelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre naţională în România.

    ART. 370^1

    Hotărârile arbitrare străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 167 - 172 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

    ART. 370^2

    Hotărârile arbitrale străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei obligaţi a le executa, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 173 - 177 din Legea nr. 105/1992.

    ART. 370^3

    Hotărârile arbitrale străine, pronunţate de către un tribunal arbitral competent, au forţă probantă în faţa instanţelor din România cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.

    ART. 371

    Abrogat prin Legea nr. 59 din 23 iulie 1993.

    CARTEA a V-a

    Despre executarea silită

    CAP. 1

    Dispoziţii generale

    Secţiunea I

    Scopul şi obiectul executării silite

    ART. 371^1

    Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

    În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă legea nu prevede altfel.

    Executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

    ART. 371^2

    Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege.

    În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii.

    Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.

    ART. 371^3

    Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor.

    Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

    ART. 371^4

    Creditorul şi debitorul pot conveni, în tot cursul executării silite, ca aceasta să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului.

    De asemenea, ei pot stabili ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă, în tot sau în parte, prin bună învoială.

    ART. 371^5

    Executarea silită încetează dacă:

    a) s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii; în acest caz, executorul va preda debitorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a obligaţiilor;

    b) nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri; în aceste cazuri, executorul va restitui creditorului titlul executoriu, menţionând pe acesta cauza restituirii şi partea de obligaţie ce a fost executată;

    c) creditorul a renunţat la executare;

    d) a fost desfiinţat titlul executoriu.

    ART. 371^6

    În cazurile prevăzute de art. 371^5 lit. b) se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, dacă se indică bunuri ce pot fi urmărite potrivit legii.

    Reluarea executării silite poate fi cerută şi asupra aceluiaşi bun, dacă acesta este un imobil. În acest caz, atât timp cât potrivit legii, poate avea loc reluarea executării silite, nu se va putea dispune radierea somaţiei înscrise potrivit dispoziţiilor art. 497 alin. 2.

    ART. 371^7

    Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu cheltuielile se avansează de către creditor.

    Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel.

    Sumele ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii.

    Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol procesul-verbal constituie titlu executoriu.

    ART. 371^8

    Depunerea sau consemnarea oricărei sume în scopul participării la desfăşurarea, potrivit legii, a executării silite, cum sunt sumele cu titlu de cauţiune ori de preţ al bunurilor supuse vânzării, se face numai la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la dispoziţia instanţei de executare sau a executorului judecătoresc.

    Secţiunea I^1

    Sesizarea organului de executare. Titlul executoriu

    ART. 372

    Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

    ART. 373

    Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea.

    Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

    ART. 373^1

    Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu.

    Instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

    După încuviinţarea cererii instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia.

    ART. 373^2

    În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite.

    La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi potrivit legii, au datoria să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării.

    De asemenea, la cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc instituţiile, băncile şi orice alte persoane sunt obligate să-i comunice de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. La cererea executorului sau a părţii interesate instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 108^1 alin. 1 pct. 2 lit. f) şi de art. 108^3.

    Instanţa de executare şi executorul judecătoresc sunt obligaţi să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel.

    ART. 373^3

    Încheierea prin care preşedintele instanţei judecătoreşti respinge cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris, în cazurile prevăzute de lege, poate fi atacată cu recurs de către creditor. Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la pronunţare, pentru creditorul prezent, şi de la comunicare, pentru cel lipsă.

    Dacă se refuză emiterea titlului executoriu de către alte organe competente potrivit legii şi dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripţia căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoştinţă de refuz.

    ART. 373^4

    Când privitor la aceleaşi bunuri se efectuează mai multe executări silite, instanţa de executare în circumscripţia căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate, va putea să le reunească, dispunând să se facă o singură executare de către executorul judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în acelaşi stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel dintâi executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, în afară de cazul în care legea prevede altfel.

    Instanţa se va pronunţa prin încheiere şi asupra cheltuielilor de executare.

    Desistarea, după conexare, a oricăruia dintre creditorii urmăritori nu va putea să împiedice continuarea executării de la actul de executare cel mai înaintat.

    ART. 374

    Nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută fără formula executorie.

    Învestirea hotărârilor cu formula executorie se face de prima instanţă.

    Încuviinţarea executării silite în România a hotărârilor date în ţări străine se face potrivit legii speciale.

    ART. 375

    Abrogat prin Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992.

    ART. 376

    Se învestesc cu formula executorie hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege.

    Actele autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau consulară a României se vor putea învesti cu formula executorie de judecătoria domiciliului unei din părţile părtaşe la actul autentic.

    Dacă nici una din părţi nu are domiciliul cunoscut în ţară, învestirea cu formula executorie se face de Judecătoria sectorului III din Capitala României.

    ART. 377

    Sunt hotărâri definitive:

    1. hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;

    2. hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;

    3. hotărârile date în apel;

    4. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.

    Sunt hotărâri irevocabile:

    1. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;

    2. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

    3. hotărârile date în apel, nerecurate;

    4. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

    5. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

    ART. 378

    Pe când o hotărâre definitivă se află în curs de a se judeca în contestaţie sau în urma cererii de revizuire ea are încă puterea lucrului judecat până ce se va înlocui printr-o altă hotărâre.

    ART. 379

    Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

    Dacă datoria consistă în sumă nelămurită, urmăririle se vor amâna până mai întâi se va face lichidarea.

    Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

    Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală.

    ART. 379^1

    În cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 404^1 - 404^3 sunt aplicabile.

    Secţiunea a II-a

    Persoanele şi bunurile supuse executării silite

    ART. 380

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    Secţiunea a III-a

    Când se poate exercita executarea silită

    ART. 381

    Când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată, executarea nu se poate face până la sosirea acelui termen.

    ART. 382

    Cu toate acestea, partea care a câştigat va putea şi înaintea sosirii termenului să ceară executarea hotărârii:

    a) dacă debitorul a fugit;

    b) dacă debitorul risipeşte averea sa mobilă şi imobilă;

    c) dacă alţi creditori execută alte hotărâri asupra averii sale;

    d) dacă prin fapta sa el a micşorat asigurările date creditorului său, sau n-a dat asigurările promise ori încuviinţate sau este în stare de insolvabilitate de obşte cunoscută.

    ART. 383

    În cazurile arătate în articolele de mai sus, instanţa care a învestit hotărârea cu formula executorie va hotărî de urgenţă, după ce va cita pe părţi în termen scurt.

    În cazul în care debitorul a fugit, citaţia i se va da la ultimul domiciliu.

    ART. 384

    Hotărârile ce au să se execute provizoriu cu dare de cauţiune nu se vor executa mai înainte de a se da cauţiunea.

    ART. 384^1

    În vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, cu forţa publică.

    În cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, la cererea executorului judecătoresc, instanţa de executare va autoriza, prin hotărâre, intrarea în locurile menţionate la alin. 1. Instanţa se pronunţă de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin hotărâre irevocabilă şi executorie.

    ART. 385

    Nici o executare nu se va putea face înainte de ora 6,00 şi după ora 20,00.

    Executarea începută va putea continua în acea zi sau în zilele următoare.

    ART. 386

    Executarea silită nu se va putea face la alte ore decât cele menţionate şi nici în zilele nelucrătoare stabilite potrivit legii, afară de cazurile urgente în care executarea poate fi încuviinţată de preşedintele instanţei de executare.

    ART. 387

    În afară de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate începe numai după ce se va comunica debitorului o somaţie care va cuprinde următoarele:

    1. denumirea şi sediul organului de executare;

    2. data emiterii somaţiei şi numărul dosarului de executare;

    3. numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului;

    4. arătarea titlului executoriu anexat în baza căruia urmează să se facă executarea silită;

    5. termenul în care cel somat urmează să-şi execute de bunăvoie obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi arătarea consecinţelor nerespectării acesteia;

    6. semnătura şi ştampila organului de executare.

    Dacă în termenul arătat în somaţie debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia, executorul judecătoresc va proceda de îndată la executarea silită.

    ART. 388

    Pentru toate actele de executare pe care le efectuează, executorul judecătoresc este obligat să încheie procese-verbale care vor cuprinde următoarele menţiuni:

    1. denumirea şi sediul organului de executare;

    2. numele şi calitatea celui care încheie procesul-verbal;

    3. data întocmirii procesului-verbal şi numărul dosarului de executare;

    4. titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;

    5. numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi creditorului urmăritor;

    6. locul, data şi ora efectuării actului de executare;

    7. măsurile luate de executor sau constatările acestuia;

    8. consemnarea explicaţiilor şi obiecţiunilor participanţilor la executare;

    9. alte menţiuni cerute de lege sau considerate necesare de executor;

    10. menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului ori despre refuzul sau împiedicarea de a semna procesul-verbal;

    11. menţionarea numărului de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal, precum şi a persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;

    12. semnătura executorului, precum şi, când este cazul, a altor persoane interesate în executare sau care asistă la efectuarea actului de executare;

    13. ştampila executorului judecătoresc.

    Menţiunile de la pct. 2, 3, 4, 5, 7, 12 şi 13 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

    ART. 389

    Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.

    În caz de suspendarea executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării.

    Dacă se face o nouă cerere de executare, se va face mai întâi, o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută.

    ART. 390

    Dispoziţiile art. 387 şi 389 nu se aplică în cazurile când legea încuviinţează executarea fără somaţie.

    De asemenea, nu se va notifica debitorului nici somaţia, nici titlul executoriu, când executarea se face potrivit art. 382.

    ART. 391

    Încălcarea dispoziţiilor art. 384, 385, 387 şi 389 atrage anularea executării.

    Secţiunea a IV-a

    Despre cauţiuni

    ART. 392

    Hotărârea care obligă pe o parte ca să dea o cauţiune sau un garant va arăta şi termenul când să se aducă acea cauţiune, sau să se înfăţişeze acel garant.

    ART. 393

    Garantul se va înfăţişa înaintea judecăţii în şedinţă publică, faţă cu toate părţile sau în lipsa lor, dacă au fost chemate formal.

    Judecata va primi pe garant dacă solvabilitatea sa va fi de obşte cunoscută, sau dacă se va dovedi cu acte.

    ART. 394

    Partea potrivnică va putea să conteste solvabilitatea garantului şi instanţa va hotărî de urgenţă.

    ART. 395

    Dacă se primeşte cauţiunea sau garantul, actul care le primeşte va fi executor, cu tot dreptul de apel.

    ART. 396

    Garantul fiind primit, va face înaintea judecăţii declaraţia că primeşte a garanta.

    Această declaraţie se va trece în procesul-verbal al şedinţei.

    Din momentul acestei declaraţii, el va fi supus la toate consecinţele ce aduce garanţia sa.

    Secţiunea a V-a

    Executarea în contra moştenitorilor

    ART. 397

    Când debitorul a murit, lăsând numai moştenitori majori, executarea începută asupra bunurilor sale se va continua în contra lor 8 zile după ce printr-o notificare au fost înştiinţaţi în mod colectiv la ultimul domiciliu al defunctului.

    Când între moştenitori sunt minori, executarea începută se va suspenda până la alcătuirea reprezentanţei lor legale, care se va face prin mijlocirea judecătoriei cât se poate de grabnic.

    ART. 398

    Dacă executarea nu începuse încă la moartea debitorului, hotărârile şi titlurile executorii nu se vor putea executa în contra moştenitorilor, sub pedeapsă de nulitate, decât 8 zile după ce li s-a făcut o încunoştinţare colectivă a acestor titluri sau hotărâri la domiciliul deschiderii succesiunii pe numele moştenirii, fără a se arăta numele şi calitatea fiecărui moştenitor.

    Secţiunea a VI-a

    Contestaţia la executare

    ART. 399

    Împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281^1, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.

    Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.

    În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.

    ART. 400

    Contestaţia se introduce la instanţa de executare.

    Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.

    ART. 400^1

    Împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.

    ART. 401

    Contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când:

    a) contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare;

    b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;

    c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără somaţie.

    Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.

    Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut de alin. 2 nu-l împiedică pe cel de-al treilea să-şi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condiţiile legii.

    ART. 402

    Contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător. Părţile vor fi citate în termen scurt, iar judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.

    Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 400^1 şi al art. 401 alin. 2.

    Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută.

    ART. 403

    Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

    Dacă bunurile urmărite sunt supuse stricăciunii, pieirii sau deprecierii, se va suspenda numai distribuirea preţului.

    Asupra cererii de suspendare formulate potrivit alin. 1 şi 2 instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.

    În cazuri urgente, preşedintele instanţei poate dispune suspendarea provizorie a executării pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea de către instanţă a cererii de suspendare prevăzute de prezentul articol.

    ART. 404

    Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

    În cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 500.000 lei la 7.000.000 lei.

    Secţiunea a VI-a^1

    Întoarcerea executării

    ART. 404^1

    În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.

    Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit.

    În cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când îşi găseşte aplicare art. 449.

    ART. 404^2

    În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.

    Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul.

    Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. 1 şi 2, cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.

    ART. 404^3

    Dacă titlul executoriu emis de un alt organ decât o instanţă judecătorească a fost desfiinţat de acel organ sau de un alt organ din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, iar modalitatea restabilirii situaţiei anterioare executării nu este prevăzută de lege ori, deşi este prevăzută, nu s-a luat această măsură, ea se va putea obţine pe calea unei cereri introduse la instanţa prevăzută de art. 404^2 alin. 3.

    Secţiunea a VI-a^2

    Prescripţia dreptului de a cere executarea silită

    ART. 405

    Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.

    Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

    Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie.

    ART. 405^1

    Cursul prescripţiei se suspendă:

    a) în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune;

    b) pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;

    c) atâta timp cât debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire;

    d) în alte cazuri prevăzute de lege.

    După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.

    Prescripţia nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului urmăritor.

    ART. 405^2

    Cursul prescripţiei se întrerupe:

    a) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei;

    b) pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent;

    c) pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile art. 453 alin. 2;

    d) pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;

    e) pe data depunerii cererii de reluare a executării, în condiţiile art. 371^6 alin. 1;

    f) în alte cazuri prevăzute de lege.

    După întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

    Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

    ART. 405^3

    După împlinirea termenului de prescripţie creditorul poate cere repunerea în acest termen, numai dacă a fost împiedicat să ceară executarea datorită unor motive temeinice.

    Cererea de repunere în termen se introduce la instanţa de executare competentă, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.

    CAP. 2

    Urmărirea silită asupra bunurilor mobile

    Secţiunea I

    Bunurile mobile care nu se pot urmări

    ART. 406

    Nu pot fi supuse executării silite:

    a) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

    b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;

    c) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;

    d) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.

    ART. 407

    Bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului nu pot fi supuse executării silite decât numai în lipsă de alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.

    Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea creanţei.

    ART. 408

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 409

    Salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:

    a) până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii;

    b) până la 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.

    Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2 din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel.

    Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum.

    Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel.

    Urmărirea drepturilor menţionate la alin. 4 se va putea face în limita a 1/2 din cuantumul acestora.

    Sumele reţinute potrivit alin. 1 - 4 se eliberează sau se distribuie potrivit art. 562 şi următoarele.

    Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii.

    ART. 410

    Este nulă orice urmărire sau cesiune făcută cu încălcarea dispoziţiilor prezentei secţiuni.

    Secţiunea a II-a

    Urmărirea bunurilor mobile

    ART. 411

    Dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ.

    În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, preşedintele instanţei de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca o dată cu înmânarea somaţiei să se aplice şi sechestrul.

    Executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului.

    Pentru bunurile sechestrate asigurător nu este necesară o nouă sechestrare, executorul judecătoresc fiind însă obligat să verifice dacă bunurile respective se găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru realizarea creanţei.

    ART. 412

    Prezenţa unui ofiţer de poliţie sau ajutor al său, şi, în lipsa lor, a primarului sau a viceprimarului, va fi necesară sub pedeapsă de nulitate:

    1. dacă uşile debitorului sunt închise şi nu voieşte a le deschide;

    2. dacă nu voieşte a deschide camerele sau mobilele;

    3. dacă debitorul lipseşte şi nu este, spre a-l reprezenta, nici o rudă locuind cu dânsul.

    ART. 413

    În aceste cazuri, odată ce casele sau mobilele s-au deschis de către debitor sau, nevoind el, ori în lipsa lui de către executorul judecătoresc, prezenţa ofiţerului de poliţie sau a primarului se va putea suplini prin doi martori majori.

    ART. 414

    Camerele şi mobilele se vor deschide treptat, pe cât se va face şi înscrierea lor în procesul-verbal.

    ART. 415

    Creditorul va putea să nu fie de faţă la lucrarea urmăririi.

    ART. 416

    Executorul judecătoresc, singur sau faţă cu persoanele însemnate în art. 412 şi 413, va forma, îndată un proces-verbal care va cuprinde:

    1. enunţarea titlului executor în virtutea căruia se face executarea;

    2. arătarea creditorului pentru lucrurile ce au cerut a se urmări, dacă asemenea cerere s-a făcut;

    3. numele, prenumele şi domiciliul părţilor, al executorului judecătoresc, precum şi al altor persoane care vor fi fost faţă la urmărire;

    4. somaţia verbală făcută debitorului ca să plătească, precum şi răspunsul lui dacă a fost faţă;

    5. descrierea bunurilor sechestrate şi indicarea valorii fiecăruia, după aprecierea executorului judecătoresc, dacă aceasta este cu putinţă;

    6. arătarea locului, zilei şi orei când s-a făcut urmărirea.

    ART. 417

    Procesul-verbal de sechestru se va semna de executorul judecătoresc şi de toate persoanele care au fost de faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul judecătoresc va menţiona această împrejurare.

    Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se lasă debitorului sau la domiciliul acestuia, precum şi, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare.

    ART. 418

    Din momentul sechestrării bunurilor debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi de la 2.000.000 lei la 10.000.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune. Dispoziţiile art. 108^3 - 108^5 sunt aplicabile.

    ART. 419

    Bunurile sechestrate se lasă, cu acordul creditorului, în custodia debitorului; în acest caz, debitorul poate folosi bunurile sechestrate, dacă, potrivit naturii lor, ele nu pierd din valoare prin întrebuinţare.

    Dacă există pericolul ca debitorul să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate, executorul judecătoresc va proceda la sigilarea sau la ridicarea lor de la debitor.

    Dacă debitorul refuză să primească în custodie bunurile sau nu este prezent la aplicarea sechestrului, precum şi în cazul ridicării bunurilor, executorul judecătoresc dă în păstrare bunurile sechestrate unui custode, numit cu precădere dintre persoanele desemnate de creditor.

    Sumele în lei sau în valută, titlurile de valoare, obiectele din metale preţioase, pietrele preţioase, obiectele de artă, colecţiile de valoare şi altele asemenea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi, la unităţi specializate. Cel care primeşte bunurile în custodie semnează procesul-verbal de sechestru.

    În toate cazurile, executorul judecătoresc păstrează dovada depunerii.

    ART. 420

    Obiectele sechestrate se vor putea strămuta cu încuviinţarea executorului judecătoresc din locul unde se află, pe cheltuiala părţii interesate.

    ART. 421

    În cazul în care custode este o altă persoană decât debitorul, acesta va avea dreptul la o remuneraţie ce se va fixa de executorul judecătoresc, ţinând seama de activitatea depusă. Remuneraţia şi cheltuielile custodelui vor putea fi plătite cu anticipaţie de către creditorul urmăritor care le va prelua cu precădere din preţul bunurilor urmărite.

    ART. 422

    Custodele va fi răspunzător de orice pagubă ce va aduce creditorului din cauza neglijenţei sale, putând fi, după împrejurări, supus şi la pedeapsa arătată de legea penală pentru abuz de încredere.

    ART. 423

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 424

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 425

    Dacă bunul ce se sechestrează se află în proprietate comună sau asupra lui există un drept de gaj ori privilegiu constituit în favoarea unei alte persoane, executorul judecătoresc, luând cunoştinţă despre acest drept, va înştiinţa acea persoană despre aplicarea sechestrului şi o va cita la termenele fixate pentru vânzarea bunului respectiv.

    ART. 426

    Executorul judecătoresc care, prezentându-se la locuinţa debitorului, va găsi o altă urmărire făcută şi averea mobilă sub peceţi sau sub pază de custode, după ce va lua copie de pe procesul-verbal aflat în mâna custodelui sau în mâna debitorului, ori la domiciliul său, va face un proces-verbal arătând toate aceste împrejurări, precum şi numele executorului care a urmărit, va declara urmărită această avere şi de dânsul şi va putea urmări şi altă avere care nu ar fi deja urmărită.

    ART. 427

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 428

    Debitorul sau o altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, numai dacă depune valoarea ce i se cere sau, după caz, valoarea bunului reclamat, la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la dispoziţia organului de executare.

    Totodată, persoanele arătate la alin. 1 vor fi obligate să înmâneze executorului judecătoresc pe lângă recipisa de consemnare şi o copie de pe cererea de suspendare sau de încetare a executării silite, depusă la instanţa competentă. Până la soluţionarea cererii de către instanţă urmărirea se va opri în tot sau în parte.

    Asupra cererii de încetare sau suspendare a executării silite instanţa de executare se va pronunţa prin încheiere, potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială.

    În orice alt caz, urmărirea va continua, dispoziţiile art. 399 şi următoarele fiind însă aplicabile.

    ART. 429

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 430

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    Secţiunea a III-a

    Vânzarea bunurilor mobile urmărite

    ART. 431

    Executorul judecătoresc poate proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie publică, vânzare directă şi prin alte modalităţi admise de lege.

    Executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, poate să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate. În acest caz, debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor despre ofertele primite, indicând, după caz, numele sau denumirea şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze preţul propus.

    ART. 431^1

    Dacă valorificarea bunurilor urmează să se facă prin vânzare la licitaţie publică, executorul judecătoresc, în termen de cel mult o zi de la întocmirea procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenului prevăzut la art. 431 alin. 2, va fixa data, ora şi locul licitaţiei.

    ART. 432

    Vânzarea la licitaţie se va face la locul unde se află bunurile sechestrate sau, dacă există motive temeinice, în alt loc.

    ART. 433

    Executorul judecătoresc îl va înştiinţa pe debitor despre data, ora şi locul vânzării la licitaţie.

    ART. 434

    Vânzarea nu se va putea face în mai puţin de două săptămâni, nici în mai mult de două luni de la data procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenului prevăzut la art. 431 alin. 2.

    ART. 435

    Când însă atât creditorul cât şi debitorul vor cere, termenul vânzării se va putea scurta sau prelungi.

    ART. 436

    De asemenea, dacă bunurile sunt supuse pieirii sau stricăciunii, executorul judecătoresc va putea chiar din oficiu să scurteze termenul de vânzare.

    ART. 437

    Cu cel puţin 3 zile înainte de ţinerea licitaţiei executorul judecătoresc va întocmi şi va afişa publicaţia de vânzare la locul licitaţiei, la sediul organului de executare, al primăriei de la locul vânzării bunurilor şi al instanţei de executare, iar atunci când apreciază că este necesar, vânzarea la licitaţie va fi anunţată şi într-un ziar de largă circulaţie.

    În cazul nerespectării dispoziţiilor prevăzute la alin. 1, la cererea părţii interesate, instanţa de executare poate lua împotriva executorului judecătoresc măsurile prevăzute la art. 108^1 alin. 1 pct. 2 lit. g) şi de art. 108^3.

    ART. 438

    Dacă, din cauza unei contestaţii sau a unei învoieli între părţi, data, locul sau ora vânzării a fost schimbată de către autoritatea competentă, se vor face alte publicaţii şi anunţuri, potrivit art. 437.

    ART. 439

    Publicaţiile şi anunţurile de vânzare vor cuprinde data, ora şi locul licitaţiei, enumerarea bunurilor ce vor fi oferite spre vânzare, cu indicarea pentru fiecare a preţului de începere a licitaţiei, care este preţul prevăzut în procesul-verbal de sechestru sau, după caz, cel stabilit prin expertiză.

    Costul acestor publicaţii şi anunţuri se va avansa de către creditor în contul bunurilor urmărite.

    ART. 439^1

    Poate participa la licitaţie orice persoană care, cel mai târziu până la începerea vânzării la licitaţie publică, a consemnat la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la dispoziţia executorului judecătoresc, cel puţin 10% din preţul de începere a licitaţiei pentru bunurile pe care intenţionează să le cumpere.

    ART. 440

    În ziua publicată pentru vânzare, executorul judecătoresc însărcinat cu urmărirea va merge la locul unde se află obiectele, împreună cu grefierul sau ajutorul său; iar dacă aceste obiecte sunt în altă localitate, cu ofiţerul de poliţie sau cu primarul local sau cu un ajutor al lor.

    ART. 441

    Executorul judecătoresc va ridica peceţile sau va primi obiectele din mâna custodelui, dacă a fost asemenea custode.

    Va verifica starea şi numărul obiectelor după procesul-verbal de urmărire şi va da chitanţă de eliberare custodelui, iar acesta va prezenta toate obiectele ce i s-au încredinţat şi aşa cum i s-au încredinţat.

    Dacă vânzarea se va face în alt loc decât acela unde se găsesc obiectele, ele vor fi duse la acel loc.

    Dacă obiectele au să se vândă chiar în locul unde se află se va face îndată vânzarea.

    ART. 442

    Vânzarea la licitaţie se va face în mod public de către executorul judecătoresc, care va oferi spre vânzare fiecare bun în parte sau mai multe bunuri împreună, în funcţie de natura şi destinaţia lor.

    ART. 443

    Preţul de la care începe licitaţia este cel prevăzut în publicaţii sau anunţuri, potrivit art. 439 alin. 1.

    Bunul se adjudecă celui care, după trei strigări succesive, făcute la intervale de timp care să permită opţiuni şi supralicitări, oferă preţul cel mai mare, chiar şi atunci când, în lipsă de alţi concurenţi, acesta a fost singurul ofertant.

    Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen, bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit. În toate cazurile, la preţ egal va fi preferat cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit.

    ART. 444

    După adjudecarea bunului adjudecatarul este obligat să depună de îndată întregul preţ, în numerar ori cu ordin de plată sau orice alt instrument legal de plată; la cererea sa, încuviinţată de executorul judecătoresc, preţul se va putea depune în cel mult 5 zile.

    Dacă preţul nu se va depune potrivit alin. 1, se va relua licitaţia sau, după caz, o altă modalitate de valorificare a bunului, iar primul adjudecatar este răspunzător atât de scăderea preţului obţinut la a doua vânzare, cât şi de cheltuielile făcute pentru aceasta; sumele se vor stabili de către executorul judecătoresc prin proces-verbal cu putere de titlu executoriu şi se vor reţine cu precădere din suma depusă conform art. 439^1.

    Executorul judecătoresc va consemna de îndată sumele de bani încasate, păstrând dovada consemnării. Despre aceasta el va face menţiune şi în procesul-verbal de licitaţie.

    ART. 445

    Creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din preţul de începere a licitaţiei.

    În cazul în care adjudecatar este însuşi creditorul urmăritor, iar la urmărire nu participă alţi creditori sau aceştia se află într-un rang de preferinţă inferior creditorului adjudecatar, el va putea depune în contul preţului creanţa sa, în tot sau în parte.

    ART. 446

    Licitaţia se va închide de îndată ce din sumele obţinute se pot acoperi creanţele ce se urmăresc, precum şi toate cheltuielile de executare.

    Executorul judecătoresc va declara închisă licitaţia şi în cazul în care, în timpul acesteia, survine vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 371^5 sau, după caz, de art. 428.

    ART. 447

    După închiderea licitaţiei executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul acesteia, care va fi semnat de executor, creditor, debitor, precum şi de adjudecatar.

    Executorul judecătoresc va elibera, sub semnătura sa, fiecărui adjudecatar în parte o dovadă care va cuprinde data şi locul licitaţiei, numele adjudecatarului, indicarea bunului adjudecat şi, după caz, a preţului plătit sau care urmează să fie plătit.

    Dovada eliberată fiecărui adjudecatar constituie titlu de proprietate asupra bunurilor vândute; în cazul titlurilor de credit nominative, adjudecatarul va putea obţine transferul acestora pe numele său, în temeiul unei copii legalizate de pe acest proces-verbal.

    În toate cazurile, predarea bunului se va face după achitarea integrală a preţului; până la predare adjudecatarul suportă riscul pieirii bunului adjudecat.

    ART. 448

    În cazul în care bunul sechestrat nu s-a putut vinde în condiţiile prezentei secţiuni, orice creditor care, potrivit legii, putea cere executarea silită asupra bunurilor mobile ale debitorului îl poate prelua în contul creanţei sale la preţul prevăzut de art. 443 alin. 1. Dacă acest preţ este mai mare decât valoarea creanţei, creditorul poate prelua bunul numai dacă depune, în condiţiile art. 444 alin. 1, suma de bani ce reprezintă diferenţa dintre preţ şi valoarea creanţei.

    Dacă mai mulţi creditori vor să preia bunul în condiţiile alin. 1, acesta va fi atribuit potrivit ordinii de preferinţă stabilite de art. 563 şi 564.

    Bunurile sechestrate, care nu au putut fi valorificate în condiţiile prezentei secţiuni, rămân indisponibilizate cel mult 6 luni de la data sechestrului. În cursul acestui termen executorul poate proceda din nou la valorificarea acestor bunuri. Dacă nici după expirarea acestui termen bunurile nu pot fi valorificate, ele se restituie debitorului.

    ART. 449

    În cazul vânzărilor făcute în condiţiile prezentei secţiuni nu este admisibilă nici o cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia.

    Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există temei de nulitate.

    Secţiunea a IV-a

    Distribuţia preţului

    ART. 450

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 451

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    Secţiunea a V-a

    Poprirea

    ART. 452

    Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

    ART. 453

    Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

    Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.

    ART. 454

    Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 452, înştiinţându-se totodată şi debitorul despre măsura luată.

    În adresa de poprire se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine potrivit alin. 1 terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

    În cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură asigurătorie şi nu a fost desfiinţată până la obţinerea titlului executoriu, se va comunica terţului poprit copie certificată de pe titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 456.

    Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite va înceta dacă debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la dispoziţia creditorului urmăritor. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care va înştiinţa de îndată pe terţul poprit.

    ART. 455

    În cazurile prevăzute de art. 453 alin. 2 poprirea rămâne în fiinţă şi atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este pensionat. În aceste cazuri, unitatea de la care pleacă debitorul va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul loc de muncă al debitorului sau organului competent de ocrotire socială care, de la data primirii acestor acte, devine terţ poprit.

    Dacă debitorul părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască noul loc de muncă, ea îl va încunoştinţa pe creditor despre această împrejurare. După aflarea noului loc de muncă al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoştinţă unităţii de la care debitorul a plecat, pentru a se proceda potrivit alin. 1.

    ART. 456

    În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

    a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. 1;

    b) să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul popririlor prevăzute de art. 453 alin. 2. La cererea creditorului suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului.

    Dacă sunt înfiinţate mai multe popriri, terţul poprit va proceda potrivit alin. 1, comunicând, după caz, executorului ori creditorilor arătaţi la lit. a) şi b) din acelaşi alineat numele şi adresa celorlalţi creditori, precum şi sumele poprite de fiecare în parte.

    ART. 457

    În cazul debitorului titular de conturi bancare, poprirea se înfiinţează potrivit art. 453.

    La data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu terţul poprit nu va face nici o altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel.

    Dispoziţiile alin. 2 sunt aplicabile şi în cazurile în care poprirea se înfiinţează asupra titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare la unităţi specializate.

    ART. 458

    Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume.

    Creditorilor care nu locuiesc sau nu-şi au sediul în localitatea unde funcţionează executorul, acesta le va trimite sumele plătite de terţul poprit pe cheltuiala debitorului.

    ART. 459

    În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, în termenul prevăzut de art. 458 alin. 1, va reţine şi va consemna suma urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc. Distribuirea se va face potrivit dispoziţiilor art. 562 - 571.

    ART. 460

    Dacă terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

    Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. Terţul poprit, care, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi, va putea fi amendat, prin aceeaşi hotărâre, cu o sumă cuprinsă între 2.000.000 lei şi 10.000.000 lei.

    Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente.

    După validarea popririi terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare care constituie titlu executoriu.

    ART. 461

    Dacă poprirea a fost înfiinţată asupra unor titluri de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale, executorul va proceda la valorificarea lor potrivit dispoziţiilor secţiunii III din prezentul capitol, ţinând seama şi de reglementările speciale referitoare la aceste bunuri, precum şi la eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute potrivit art. 562 - 571.

    ART. 461^1

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 462

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    CAP. 3

    Urmărirea silită a fructelor neculese şi recoltelor prinse de rădăcini

    ART. 463

    Fructele neculese şi recoltele prinse de rădăcini, care sunt ale debitorului, nu se pot urmări decât pe bază de titluri executorii; ele se pot însă sechestra potrivit art. 591 şi următoarele.

    ART. 464

    Urmărirea acestor fructe nu se va putea face decât în 6 săptămâni înaintea coacerii lor şi va fi precedată de o somaţie de plată cu două zile înaintea urmăririi. Sechestrarea însă se va putea face în orice timp.

    ART. 465

    Urmărirea acestor fructe se va face prin mijlocirea unui executor judecătoresc, faţă cu ofiţerul de poliţie, primarul sau unul din viceprimarii săi, sau în lipsa lor, a doi martori majori.

    ART. 466

    Dispoziţiile art. 415 - 419, 421 şi 422 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 467

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 468

    Abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    ART. 469

    Executorul judecătoresc va hotărî, după caz, vânzarea fructelor sau a recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.

    ART. 470

    Dispoziţiile art. 437 şi următoarele, precum şi ale art. 562 - 571 se aplică în mod corespunzător.

    ART. 471 - 487

    Abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138 din 14 septembrie 2000.

    CAP. 4

    Urmărirea silită asupra bunurilor imobile

    Secţiunea I

    Bunuri imobile care pot fi urmărite

    ART. 488

    Sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile.

    Pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui bun imobil, precum şi dreptul de superficie.

    Dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai o dată cu fondul dominant căruia îi profită.

    ART. 489

    Urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de proprietate în întregimea lor.

    Se pot urmări în mod separat construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile.

    ART. 490

    Urmărirea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil.

    Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât o dată cu imobilul.

    ART. 491

    Imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie nu poate fi urmărit silit înaintea urmăririi mobilelor sale.

    Dispoziţiile alin. 1 nu împiedică executarea silită asupra unui imobil aflat în proprietatea comună a minorului sau a persoanei puse sub interdicţie şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia prevăzută în titlul executoriu este comună.

    ART. 492

    Creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecate ale debitorului său.

    În cazul în care se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul acestui bun, care nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară, poate să ceară instanţei de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesiunea debitorului principal. Până la soluţionarea cererii urmărirea imobilului ipotecat este suspendată.

    Contestaţia prin care dobânditorul se opune la scoaterea la vânzare se va putea face numai în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii biroului de carte funciară prin care s-a dispus notarea în cartea funciară a somaţiei de începere a urmăririi silite.

    ART. 493

    Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.

    Creditorii personali pot urmări însă cota-parte determinată a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala.

    Secţiunea a II-a

    Formalităţile premergătoare vânzării la licitaţie

    ART. 494

    Imobilele urmărite silit se valorifică prin vânzare la licitaţie publică, vânzare directă şi prin alte modalităţi admise de lege. Dispoziţiile art. 431 sunt aplicabile.

    ART. 495

    În cazul în care obiectul executării silite îl formează mai multe bunuri imobile distincte ale debitorului, procedura de vânzare prin licitaţie publică se va îndeplini pentru fiecare bun în parte.

    ART. 496

    În vederea identificării imobilului urmărit, executorul judecătoresc se va deplasa la locul unde este situat acesta şi va încheia un proces-verbal de situaţie. Procesul-verbal va cuprinde, pe lângă datele prevăzute la art. 504 alin. 1 pct. 1 - 3, 5, 6 şi 14, şi descrierea cât mai amănunţită a imobilului urmărit.

    ART. 497

    După întocmirea procesului-verbal de situaţie executorul va soma pe debitor că, dacă nu va plăti, se va trece la vânzarea imobilelor cuprinse în acest proces-verbal. Somaţia de plată ce va fi comunicată debitorului va cuprinde pe lângă cele arătate de art. 387 şi datele de identificare a imobilului cuprinse în procesul-verbal de situaţie, precum şi menţiunea că s-a luat măsura înscrierii în cartea funciară.

    Executorul va lua măsuri ca somaţia prevăzută la alin. 1 să fie înscrisă în cartea funciară.

    Când se urmăresc mai multe imobile, înscrise la acelaşi sau la birouri de carte funciară diferite, pentru o creanţă garantată, cu ipotecă colectivă, somaţia se va înainta biroului de carte funciară la care este înscrisă ipoteca principală, care, după ce a săvârşit notările prevăzute de lege, va trimite din oficiu o copie de pe încheierile sale biroului de carte funciară secundară.

    Din momentul notării somaţiei în cartea funciară orice act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale cu privire la imobilul urmărit este inopozabil, afară de cazul în care creditorul sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel act ori debitorul sau dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare.

    ART. 498

    Închirierile sau arendările, precum şi cesiunile de venituri făcute de debitor sau deţinător după data înscrierii somaţiei arătate la art. 497 alin. 1 nu vor fi opozabile creditorului urmăritor sau adjudecatarului.

    Închirierile sau arendările anterioare înscrierii somaţiei sunt opozabile, în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori, cât şi adjudecatarului.

    Chiriile sau arenzile plătite debitorului urmărit înainte de scadenţă nu pot fi opuse creditorilor urmăritori sau adjudecatarului decât dacă sunt constatate prin act scris cu dată certă.

    ART. 499

    După primirea somaţiei debitorul poate cere instanţei de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni.

    Instanţa sesizată potrivit alin. 1 va cita părţile în camera de consiliu şi se va pronunţa de îndată prin încheiere irevocabilă. În caz de admitere a cererii debitorului, instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare.

    Pentru motive temeinice creditorul poate solicita instanţei reluarea urmăririi înainte de expirarea termenului de 6 luni, dispoziţiile alin. 2 fiind aplicabile în mod corespunzător.

    Secţiunea a III-a

    Vânzarea la licitaţie

    ART. 500

    Dacă în termen de 15 zile de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte datoria, executorul judecătoresc va începe procedura de vânzare.

    Executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care consideră necesar va cere părerea unui expert. Dispoziţiile art. 411 alin. 3 sunt aplicabile.

    Totodată, executorul va cere biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit. Titularii acestor drepturi vor fi înştiinţaţi despre executare şi vor fi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului.

    Separat de preţul imobilului se va determina prin expertiză şi valoarea drepturilor de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, dacă aceste drepturi au fost intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci; în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară se va avea în vedere valoarea acestor drepturi menţionată în cartea funciară, iar dacă nu este înscrisă, ea se va stabili, când este cazul, prin expertiză.

    ART. 501

    După emiterea somaţiei şi în tot cursul executării silite executorul judecătoresc poate numi un administrator-sechestru dacă această măsură este necesară în vederea unei mai bune administrări a imobilului urmărit, precum încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la acest bun. De asemenea, la cererea creditorului, executorul va numi un administrator-sechestru.

    Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul sau o altă persoană fizică ori persoană juridică.

    Administratorul-sechestru va consemna veniturile încasate şi va depune recipisa la executor.

    Când administrator-sechestru este numită o altă persoană decât debitorul, executorul îi va fixa drept remuneraţie o sumă, ţinând seama de activitatea depusă, stabilind totodată şi modalitatea de plată.

    ART. 502

    În cazul neîndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina sa, administratorul-sechestru, la cererea oricărei persoane interesate, poate fi revocat de către executorul judecătoresc.